De ce nu existăm pe internet: scurtă meditaţie nihilistă

Internetul este o poartã cãtre nesfîrşitul lumii. Nu încerc sã fiu poet. Din contrã, încerc sã fiu cît se poate de jurnalist, adicã sã transmit un fapt brut aşa cum este el (nu cã asta ar fi principala preocupare a jurnaliştilor, dar jurnalismul despre asta ar trebui sã fie). Fãrã internet, sîntem limitaţi la mijloace tradiţionale şi materiale de a ne face simţitã prezenţa în lume. Pe internet însã (în special prin bloguri şi siteuri personale, dar şi prin reţele de socializare, adicã prin Facebook), ni se oferã posibilitatea sã depãşim limitãrile date de propria materialitate şi de proasta amplasare geograficã sau socialã în care se întîmplã sã trãim.  În momentul în care mi-am fãcut blog, s-a deschis dintr-o datã posibilitatea virtualã de a fi vizitat de oricine de oriunde de pe glob. La modul cel mai serios, existã posibilitatea realã ca eu sã exist pentru întreaga lume. Acest gînd, perceput mai mult sau mai puţin, explicã în mare parte fascinaţia virtualului. Însã, şi speranţele internautului la faimã mondialã sînt ucise din scutece, aceastã posibilitate este anulatã de chiar mijlocul prin care este creatã. Adicã, uşurinţa prin care tehnologia mã face, virtual, vizibil întregii lumi, nu este, fireşte, doar privilegiul meu. Este, vai!, privilegiul întregii lumi, al oricãrui individ exact în mãsura în care este şi al meu. Corolarul acestei stãri de fapt este urmãtorul: existã posibilitatea realã ca eu, prin eul meu proiectat pe internet, sã exist propriu-zis pentru întreaga lume, însã competiţia miliardelor de euri care se proiecteazã pe internet anuleazã posibilitatea pur tehnologicã, fãcînd-o la fel de ineficientã în a mã face sã exist pentru întreaga lume ca şi în cazul în care n-ar fi existat. Cu alte cuvinte, teoretic, oricine de pe glob îmi poate vizita blogul (interesant, glob poate fi anagramat ca blog şi invers) dar practic, deoarece toatã lumea are un blog sau o altã formã de a se proiecta pe internet, nu mã va vizita, de fapt, nimeni.

Mă duc înspre lumină…

Chestia asta poate să fie periculoasă, după cîte zic cei care au avut experiențe în apropierea morții sau dincolo de moarte, cum susțin unii mai îndrăzneți și cu imaginațe mai bogată. Luminița de la capătul tunelului e clar o invenție politică pentru zile negre, crize economice ca cea prin care trece acum România și așa mai departe. Strînge cureaua și ține ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului! ni se spune de sus.

Eu nu mă îndrept nici spre lumina care semnalizează viața de dincolo nici către luminița de la capătul tunelului politic. Ambele sînt gogoși. De fapt, din păcate, nici măcar gogoși, căci gogoșile ar fi prins tare bine în zilele astea de criză. (Cine mă cunoaște știe că sînt un tip credincios, dar credința mea nu include suflete care părăsesc trupul spre lumină. Viziunea mea despre viața de dincolo e mult mai..telurică). Nu, eu mă îndrept spre o zonă de pe glob unde soarele nu apune niciodată zilele astea (asta te face sa te întrebi cum de se mai poate vorbi despre zile, la plural). Chiar și unde sînt acum abia dacă se mai face un semi-întuneric pentru aproximativ vreo oră, dar acolo unde plec azi soarele rămîne pe cer toată noaptea. O să fac peste 20 de ore cu trenul din Uppsala pînă în Narvik, Norvegia, și de acolo încă cîteva sute de km, tot înspre nord. Din cîte aud nu e transport public pînă în Insulele Lofoten, așa că eu și colegul meu de aventură (dar să nu se citească greșit:  nu e un tip cu care am o aventură. Îmi plac femeile.) o să facem autostopul sau o să mergem cu „ocazia”. Da, ocazia poate să fie un lucru minunat, dacă e.