De ce sînt adventist

Budiştii sînt budişti pentru că s-au născut budişti, hinduşii pentru că s-au născut hinduşi, creştinii pentru că s-au născut creştini. Există şi cazuri de convertire, cînd cineva îşi schimbă religia, adică trece de la Creştinism la Islam sau la Hinduism, dar cazurile astea sînt mai degrabă excepţionale. Mai frecvente sînt cazurile în care cineva trece de la o formă la alta a aceleiaşi religii, de exemplu de la catolicism la ortodoxie sau de la ortodoxie la o formă de protestantism.

Protestantismul, deoarece sufletul lui este individul şi principiul „sola scriptura”, adică libertatea de interpretare a Bibliei fără apelul la vreo altă autoritate omenească decît propriul cap (e adevărat că pînă la urma s-a renunţat şi la această ultimă formă de autoritate), a început un proces de auto-fragmentare incredibil de prolific, care continuă şi pînă în ziua de azi, deşi vîrful lui a fost în aşa numitele Mari Redeşteptări (Great Awakenings) din America secolelor 18 şi 19.

Atunci au apărut pe scena religioasă şi adventiştii, Biserica Adventistă fiind deci o biserică neo-protestantă (adică un fel de protest la protest) care are o trăsătură distinctivă foarte interesantă, anume aceea de a fi o sinteză de creştinism şi iudaism.

Bun, acum revenind la mine, eu sînt adventist pentru că m-am născut într-o familie adventistă undeva în sudul (sărac şi ortodox) al României. Sigur, unii o să fie de părere că trebuie să închei discuţia aici, că am spus tot atunci cînd am spus că m-am născut într-o familie adventistă. Într-un fel au dreptate, dar sînt şi multe alte feluri în care n-au dreptate. A spune că eu sînt în continuare adventist doar pentru că m-am născut într-o familie adventistă, înseamnă a-mi nega apriori capacitatea de auto-evaluare critică, capacitatea de a mă distanţa de mine însumi, cum ar veni, şi a înţelege cît de cît ce e cu lumea asta şi ce e cu mine aruncat prin ea.

Sigur, modul adventist de a vedea lumea a jucat un rol esenţial în dezvoltarea mea intelectuală timpurie, dar asta nu înseamnă că mi-a fost astfel anulată capacitatea de a mă răzgîndi. Îmi amintesc că în jurul vîrstei de 16 ani am început să mă îndoiesc nu doar de adventismul meu şi al părinţilor mei, dar chiar de existenţa lui Dumnezeu. Contactul cu lumea, în special prin cărţile pe care le citeam, a însemnat pentru mine un salt de pe planeta adventistă (mai general planeta creştină), atît de violent încît la un moment dat abia dacă mai simţeam gravitaţia acestei planete. Totuşi, nu m-am desprins de tot, şi în virtutea gravitaţiei am revenit la această planetă, deşi evident că nu în acelaşi punct de unde avusese loc saltul.

Asta înseamnă că astăzi nu mai sînt un adventist foarte ortodox, că nu aş fi, adică, considerat tocmai un adventist model de către liderii bisericii sau chiar de către fraţii mei; dar pentru mine tot ce contează este că eu ştiu mai bine (rămînînd astfel fidel principiului libertăţii individuale, al recursului la autoritatea supremă a propriului cap care este, în fond, esenţa protestantismului).

Nu vreau să discut toate punctele în care adventismul meu de azi diferă de adventismul copilăriei mele, pentru că ar fi prea multe. O să prezint doar cîteva dintre cele care mie mi se par esenţiale pentru esenţa adventismului însuşi.

Spuneam că adventismul e o sinteză de Creştinism şi iudaism. Şi aşa este. Adventiştii sînt frecvent ironizaţi pentru modul copilăresc în care se agaţă de anumite chestii pe care Creştinismul le-a lăsat de mult în urmă ca fiind simple chestiuni evreieşti. De fapt, tot ce are adventismul interesant şi original, adică ceea ce îi dă caractertul idiosincratic în peisajul unei creştinătăţi altfel destul de omogene, este de origine iudaică.

Am impresia că alunec pe panta teologiei comparate, o pantă pe care nu m-aş pricepe nici măcar să mă rostogolesc la vale. Hai să încerc să schimb registrul.

Adventiştii, la fel ca evreii, nu  mănîncă carne de porc (şi multe alte feluri de carne pe care nu le mîncau evreii). Adventiştii s-ar grăbi să precizeze că ăsta nu e deloc un element important pentru identitatea lor, că porcul nu e o chestiune teologică serioasă. Şi cu toate astea, aproape de nicio altă chestiune teologică nu se loveşte adventistul în viaţa lui de zi cu zi ca de porcul omniprezent. Adventiştii s-ar putea să se abţină de la porc din motive greşite (teologice), dar indiferent din ce motive se abţin, faptul că se abţin  e un lucru formidabil. Carnea de porc are o reputaţie proastă şi este prima la care renunţă oricine este cît de cît preocupat de propria sănătate. Consider a fi fost unul dintre cele mai bune lucruri ale istoriei corpului meu acela de a nu fi fost alimentat cu porc. Întrevăd aici la lucru o logică ciudată, care traversează lucrurile de la cele mai originare şi sacre pînă la cele mai recente şi seculare şi le uneşte, ca un fir roşu, într-un discurs bine articulat, legitim, adevărat, în cadrul căruia  însăşi distincţia sacru-profan pare a fi abolită- doar că gîndul îmi sare la dialectica hegeliană: poate sacrul şi profanul fuzionează astăzi într-o altă categorie, necunoscută pînă acum; cine ştie?!.

Este apoi chestiunea zilei de odihnă. Adventiştii se numesc de fapt Adventişti de Ziua a Şaptea, pentru a sublinia că ei au altă zi de odihnă decît restul creştinilor. Şi aşa este, pentru că în timp ce toată lumea sfinţeşte (?) duminica, adventiştii sfinţesc sîmbăta, care este, ştie toată lumea, ziua sfîntă a evreilor. Nu vreau cîtuşi de puţin să intru în nesfîrşita ceartă teologică cu privire la care zi e de fapt corectă (adventiştii ştiu foarte bine care e, la fel şi restul creştinilor, să fie fiecare sănătos pe limba lui). Vreau doar să spun că în timp ce pentru întregul Creştinism ziua de odihnă şi-a pierdut aproape definitiv dimensiunea ei sacră, absolută, indiscutabilă, transcedentă, adventiştii se raportează la sîmbăta lor ca şi cum ar fi efectiv din altă lume. Vineri seara cînd apune soarele, adventistul intră într-un alt spaţiu temporal, în care aproape toate chestiunile lumeşti îşi pierd relevanţa pînă sîmbătă seara cînd apune din nou şi adventistul aleargă imediat şi cu o poftă teribilă, ca şi cum ar fi un nou născut în corp de adult,  după toate lucrurile pe care şi le refuzase în Sabat. Văzut astfel, Sabatul nu mai apare ca mijloc de represiune a poftei de viaţă, ci ca mijloc privilegiat de stimulare a ei.

Chestia asta e cît se poate de intersantă, atît de intersantă încît un prieten ateu (şi care probabil o să facă comentarii acide chiar la acest post) spunea că „cine a inventat Sabatul ăsta al vostru a fost un geniu”. Afirmaţia lui nu avea nimic de ordinul reverenţei religioase în ea, ci izbucnise exclusiv din frustrarea pe care o resimte tot omul modern, inclusiv ateul, de a nu mai găsi nicăieri o oază sacră,  ci doar o mişcare perpetuă şi obositoare. Sabatul oferă adventistului un pretext absolut pentru nemişcare. Eficacitatea Sabatului ca zi de odihnă şi oază radicală de libertate în raport cu fluxul lucrurilor rezidă exclusiv în sacralitatea lui, pentru că doar sacrul, în măsura în care mai există, are puterea să se constituie ca insulă în oceanul dezvrăjit al vieţii moderne. Duminica e o zi de distracţie, nu de odihnă, pentru că în ea exigenţele productivităţii sînt înlocuite cu exigenţele distracţiei, dar rămîn în orice caz ca exigenţe.

John Polkinghorne, un mare fizician, a fost întrebat cîndva cum vede el supravieţuirea sufletului. El a răspuns, surprinzător pentru un creştin, că el nu crede că sufleul supravieţuieşte corpului. Că el crede într-un act (re)creativ divin prin care individul este readus la existenţă la înviere în integralitatea lui materială  (într-un alt tip de materie), dar că nimic din el nu supravieţuieşte după moarte, ca vreun abur sălăşluind prin cine ştie ce atmosferă supranaturală. În fapt, aceasta este concepţia modernă despre om, anume aceea de unitate psiho-somatică, în care sufletul este inspeparabil de trup, în care dimensiunea spirituală şi cea corporală sînt inextricabil legate, influenţîndu-se reciproc, exprimîndu-se una în alta. În consecinţă, conform înţelegerii moderne pe care o avem despre om, concepţia creştină dualistă, în care sufletul este văzut ca un prizonier în corp, care abia aşteaptă să zburde vesel şi descărnat prin sferele astrale, apare ca nimic mai mult decît puerilă nostalgie după un platonism care de mult nu mai e la modă. În orice caz, concepţia adventistă despre natura omului şi suflet, ciudată şi probabil unică în creştinism, se potriveşte perfect cu concepţia lui Polkinghorne despre om. Şi de altfel cu tot ceea ce ne spune bunul simţ şi întreaga existenţialitate. În plus, exclude toate poveştile cu fantome, cu monstruosul iad veşnic şi alte abominaţii morale şi raţionale.

Ca să termin: sînt adventist nu în ciuda ci tocmai datorită caracterului de sinteză originală între iudaism şi creştinism care este adventismul.

Să-mi aleagă cineva un titlu…

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


Un geniu social

Un prieten irlandez pe care l-am cunoscut în Suedia, îmi povestea despre un unchi al lui din Australia (globalizarea asta…). Acum singur și bolnav, respectivul unchi mai păstra totuși ceva din scînteia care îl animase întreaga viață. Pentru scînteia asta, după ce Shane mi-a povestit cum se manifesta, eu n-am găsit alt nume decît geniu social. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc personal pe domnul respectiv și să îl văd în acțiune, dar și povestite isprăvile lui erau impresionante.

N-o să povestesc aici întîmplările care m-au făcut să trag concluzia pe care am tras-o, o să spun doar că omul acesta avea (și probabil încă mai are, dacă nu a murit între timp) o capacitate fantastică de a relaționa cu oricine și oricînd. Relațiile dintre indivizii moderni sînt în esență dominate de rolurile pe care le joacă. Vînzător, student, muncitor, polițist etc etc, acestea sunt categoriile în virtutea cărora ne lovim unii de alții. Persoana dispare în spatele rolului și de aici anonimitatea ce caracterizează viața noastră modernă. Probabil că nu ar putea să fie altfel, dată fiind complexitatea ei, dar unchiul prietenului meu Shane, al cărui nume l-am uitat, e un exemplu viu și extraordinar că se poate și altfel. Capacitatea lui fantastică de a relaționa poate fi pe scurt descrisă ca abilitatea lui de a face abstracție de rolurile sociale, de a le ignora. Astfel, el adopta față de vînzătoarea de la brutărie o atitudine potrivită doar pentru un bun prieten. Formulele de salut, glumele făcute, familiaritatea cu totul nepotrivită care îi caracteriza atitudinea generală față de toți cei pe care îi întîlnea, ignorau în întregime prescripțiile vieții sociale.

Sigur, Shane îmi povestea că unchiul lui a avut și probleme din cauza asta, dar în general, după descumpănirea și uimirea inițială, modul lui de a fi se dovedea un fenomenal lubrifiant social. Tratînd pe toată lumea ca pe cei mai buni prieteni, necunoscuții deveneau instant cei mai buni prieteni. Omul acesta este un geniu, dacă mai trăiește, pentru capacitatea lui absolut fabuloasă de a se ridica deasupra convențiilor vieții sociale sub tirania cărora noi muritorii de rînd ne împletim destinele.

Hai să dormim!

Spuneam mai de mult că somnul a fost inventat de un geniu. Kierkegaard scrie undeva că înainte să adoarmă, aprinde din nou lumina și se uită prin cameră cu o satisfacție de nedescris, după care se cuibărește în așternuturi. Somnul e în general mult subestimat. Aș recomanda unui sinucigaș să doarmă bine înainte de pune în aplicare planul pe care l-a pus la punct pînă la cel mai mic detaliu. Cu excepția cazului în care e vorba de o boală pe care numai medicamentele o pot rezolva, un somn bun poate să schimbe perspectiva asupra vieții ca nimic altceva. Ce înainte părea întunecos ca o gaură fără fund, acum are ici și colo licăriri de lumină. Unde domnea pesimismul, optimismul s-a strecurat, poate cu vreun vis din copilărie în care totul era din nou senin și fără griji. Dar chiar fără vise, somnul este oarecum echivalent cu o naștere din nou, aduce de fiecare dată o perspectivă proaspătă asupra vieții. Acum cîteva seri mă simțeam incredibil de singur și tensiunea psihică atingea cote insuportabile. Mi se părea că nu fac destul pentru a trăi , un sentiment care în adolescență mă chinuia întruna. M-am trezit sîmbătă dimineața ca și cum nu mai era nimic în mine din sufletul chinuit din seara precedentă. Nu se schimbase, de fapt, nimic, dar mă schimbasem eu, în somn.  A spune că somnul e darul unui geniu pentru niște ființe chinuite, căci omul, înainte de orice altceva, e o ființă chinuită, nu e deloc o exagerare poetică.

La ce sînt bune geniile

Un geniu poate să schimbe lumea prin poezie, literatură, matematică, fizică, război. Dar schimbatul lumii nu întră în mod necesar în fișa postului unui geniu. Deși, fără îndoială, are potențialul să schimbe macazul istoriei către direcții negîndite, poate circumstanțele istorice nu-i dau niciodată ocazia asta, ceea ce nu-l face mai puțin un geniu. Pentru că un geniu se poate exersa și în lucruri care au foarte puțin de-a face cu lumea exterioară.

De exemplu Kierkegaard (o să zică cineva că  e singurul autor pe care-l citesc-nu e, dar e singurul pe care-l iubesc din toată inima!) cînd definește invidia:

Invidia este admirație ascunsă. Un admirator care  nu poate să fie fericit  predîndu-se alege să fie invidios pe ceea ce admiră. Așa că vorbește un alt limbaj, și în acel limbaj al lui lucrul pe care în  adîncul sufletului îl admiră e numit prostesc, insipid și ciudat. Admirația e predare fericită; invidia e afirmare de sine nefericită. Boala de moarte

Nu poți spune că prin rîndurile astea Kierkegaard a mutat vreun munte, dar poți spune că a disecat o parte a sufletului omenesc folosindu-se de un instrument atît de fin cum cea mai modernă chirurgie nici nu poate să viseze, anume spiritul lui. Sigur, Kierkegaard a schimbat și lumea, motiv pentru care e considerat părintele existențialismului. Dar ar fi fost destul să nu mai facă altceva toată viața lui decît să scrie rîndurile de mai sus, pentru a merita gradul de geniu.