Probaţiunea ca un fum

 

Dacă nu aş sta la biroul meu, adică la fostul meu birou, probabil nu aş mai simţi nevoia să scriu despre probaţiune. Sîntem fiinţe foarte imediate, adică trăim în imediat. Pentru noi, există doar ceea ce ne atinge acum. Mă gîndesc, de exemplu, la oamenii care trec prin vieţile noastre. La un moment dat sîntem înconjuraţi de oameni despre care  credem că o să rămînă cu noi toată viaţa noastră. Prieteni, colegi, iubiţi. Dar nici n-apucăm să zicem bine „peşte”, că cei din jurul nostru dispar. Dar nu rămînem singuri. Pentru om, oamenii sînt ce este apa pentru peşti. Asta înseamnă că imediat dispăruţii sînt înlocuiţi cu alţi oameni. Oameni odată dragi s-au transformat peste noapte în amintiri fumurii şi ne trăzim într-o bravă lume nouă, înconjuraţi de alţi oameni, la fel de dragi ca cei de odinioară sau poate chiar mai dragi, al căror singur defect e că mai devreme sau mai tîrziu o să se transforme şi ei în amintiri fumurii. Şi tot aşa pînă eu însumi mă transform în fum şi mă împrăştie vîntul în cele patru colţuri ale Pămîntului.

Probaţiunea a fost primul meu loc de muncă, şi acum e prima dată cînd scriu despre ea din prima mea zi ca fost consilier de probaţiune. În două cuvinte, probaţiunea este alternativă la puşcărie. Ştie toată lumea că puşcăria produce puşcăriaşi profesionişti. Aşa că cineva s-a gîndit la un moment dat să introducă o formă de executare a pedepselor pentru infracţiuni comise, fără puşcărie. Consilierul de probaţiune, adică ce am fost şi eu pînă ieri, are un statut extrem de ambiguu, şi nu mă refer doar la statutul profesional (nici funcţionar public, nici magistrat, nici struţ, nici găină), ci la misiunea lui de zi cu zi. Probaţiunea a început ca o idee umanitar-misionară, a unui creştin (John Augustus) foarte dornic să facă ceva pentru păcătoşii din jurul lui care putrezeau prin puşcării. Aşa că s-a dus la un judecător pe care l-a rugat să îi încredinţeze un infractor, garantînd cu reputaţia lui, şi promiţînd că o să facă om din el.

Iniţiativa asta a fost instituţionalizată, formalizată, birocratizată, secularizată şi în cele din urmă remunerată (prost), astfel că consilierul de probaţiune de astăzi nu mai seamănă deloc cu John Augustus de altă dată. Dar în misiunea consilierului de probaţiune de astăzi au mai rămas frimituri (sau să zic amintiri fumurii?) din practica lui John Augustus.  Ambiguitatea misiunii consilierului de probaţiune provine din două atribuţii ale acestuia, aproape diametral opuse. Pe de o parte, consilierul trebuie să fie un supraveghetor strict al modului în care persoanele supravegheate respectă măsurile de supraveghere impuse de instanţă. Din acest punct de vedere, consilierul de probaţiune nu e în niciun fel diferit de celelalte rotiţe din sistem, care îndeplinesc orbeşte şi birocratic litera legii. Dar pe de altă parte, şi de aici ambiguitatea, consilierul de probaţiune are şi misiunea să contribuie activ la recuperarea psiho-socială a persoanei supravegheate, să îi acorde asistenţă în procesul de reintegrare socială. Aici se regăsesc urmele fantomatice ale lui John Augustus. Şi această misiune este aceea care face să bată tare inima (cum îmi bătea şi mie acum aproape şase ani) în pieptul consilierului de probaţiune debutant. Nu supravegherea strict birocratică a modului în care sînt respectate măsurile de supraveghere. Altfel spus, consilierul de probaţiune ţine într-o mînă sabia iar în cealaltă o pungă cu sînge pentru transfuzie. Doar că birocraţia ajunge mai devreme sau mai tîrziu să sugă  sîngele şi viaţa din orice. Aşa se face că astă vară serviciul nostru de probaţiune a instituit nişte reguli absolut idioate care interziceau accesul în clădirea Judecătoriei Sectorului 3 bărbaţilor îmbrăcaţi în pantaloni trei sferturi sau papuci. Aşa se face o colegă de-a mea, care n-ar trebui să lucreze aici, se răţoia odată la mine spunînd că, ce, treaba mea e să  ascult poveştile tuturor infractorilor?  Păi da, dragă fostă colegă, exact asta e treaba ta. Şi în afară de treaba asta aproape că nu mai ai nicio altă treabă. Pentru că noi astăzi  nu mai avem ce să le dăm infractorilor, spre deosebire de John Augustus care avea. Putem măcar să le ascultăm poveştile.

Din toţi aceşti ani de probaţiune, nu rămîn cu nicio altă satisfacţie profesională decît aceea că am fost o ureche gata oricînd să asculte nenumărate poveşti de la nişte indivizi care înainte de a fi infractori sînt oameni, şi care poate pentru prima dată în ronţăitorul contact cu sistemul penal erau trataţi ca şi cum ar fi fost nişte oameni: cu defecte şi slăbiciuni, dar şi cu visuri şi calităţi, nu doar nişte maşini de încălcat legea. Şi cea mai mare insatisfacţie pe care o am este că în dosarele mele de supraveghere nu rămîne mare lucru în afară de o grămadă de stîngăcii birocratice. Nimic din momentele puternic încărcate existenţial şi care poate au însemnat o cotitură în existenţa unui infractor, nimic din încercările mele de a arăta celor care îmi erau supravegheaţi că viaţa se poate vedea şi altfel, şi că eu am de învăţat de la ei la fel de mult pe cît aveau şi ei de la mine. Sau, în cazul consumatorilor de droguri, mult mai mult eu de la ei.

Dar gata. A stat şi ploaia şi pot să plec de la birou. Am stat pînă la ora asta pentru că bicicleta şi ploaia nu fac casă bună împreună. Mai ales cînd eşti îmbrăcat cu o jachetă de piele. Foarte frumoasă, de altfel.

Dar acum că a stat ploaia, o să plec şi o să uit  de probaţiune. Şi de colegele care nu m-au înghiţit şi pe care la rîndul meu nu le-am înghiţit nici eu. O să uit chiar şi de cei care m-au iubit şi la rîndul meu i-am iubit şi eu. Pentru că aşa e viaţa: mai devreme sau mai tîrziu din toate şi din toţi nu mai rămîne decît fumul amintirilor.

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.