Nimic nu e ca cafeaua

Pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta, cafeaua e un lucru care îţi îndulceşte truda cotidiană, chiar şi cînd o bei fără zahăr, ca mine. Pentru unii însă, cafeaua are o reputaţie proastă. E adevărat că e un drog psihoactiv şi creează dependenţă, dar dependenţa de cafea  nu are nimic în comun cu dependenţa de heroină sau tutun. Din contră, studiile arată că, deşi cafeaua nu are numai efecte pozitive asupra sănătăţii, efectele negative sînt în orice caz contrabalansate de cele pozitive.

Ieri am citit un studiu foarte serios care a descoperit că cei care beau cafea trăiesc mai mult decît cei care nu beau. Studiul a reuşit să izoleze variabila cafea de alte variabile are stilului de viaţă şi a ajuns la concluzia asta. Adică, de obicei fumătorii sînt şi băutori de cafea. Acestea, cafeaua şi tutunul, sînt două lucruri diferite cu efecte diferite. Cînd vrei să vezi care efectul cafelei asupra speranţei de viaţă, trebuie să te asigură că în rezultatele tale nu ai de fapt de-a face cu efectele fumatului. Ce trebuie să faci, este să te asiguri că observaţiile tale iau în considerare doar cafeaua, fără alte elemente de stil de viaţă. Şi asta a făcut studiul ăsta, care ajuns la concluzia că băutorii de cafea trăiesc mai mult.

Ce e important de subliniat este că studiul nu a reuşit să stabilească o relaţie de tip cauză-efect, adică să explice ce anume din cafea face să crească speranţa de viaţă, ci doar să observe o corelaţie între consumul de cafea şi o viaţă mai lungă.

Cred că m-am cam învîrtit  în jurul cozii. Să mă iertaţi, zilele asta nu am deloc mintea limpede, cu toată cafeaua pe care o beau. Cine vrea să citească studiul şi să tragă propriile concluzii, o poate face aici.

Despre dinamica pauzelor de ţigară (de la un nefumător)

Perspectiva mea e una cu totul exterioară. Habar nu am ce înseamnă să simţi dorinţa irezistibilă de a fuma o ţigară, şi mulţumesc Cerului că e aşa. Deci plec de la recunoaşterea faptului elementar că pauza de ţigară este, pentru un fumător, o necesitate fiziologică. De fapt nu e chiar aşa. Nu pauza e necesitatea, ci fumatul. Unii fumează în timp ce muncesc, fără pauză. Aceştia îi obligă de obicei pe ceilalţi să le înghită fumul letal, cu excepţia cazurilor în care nu împart spaţiul cu altcineva.

Pauza de ţigară  e mai mult o necesitate socială decît una fiziologică. Pentru fumători, pauza are ceva magic. E ca o vrajă care se răspîndeşte în jur şi îi atrage şi pe nefumători. Astfel unii ajung să înceapă lungul şi plăcutul proces de sinucidere care este fumatul, doar pentru că au fost prinşi de vraja socială fumatului. Dar asta e altă poveste.

Pentru cineva care munceşte, pauza de ţigară, acolo unde este permisă la locul de muncă, este la început subordonată muncii. Cu cît mai multe şi mai lungi, cu atît mai bine, îşi spune fumătorul, dar pauzele de ţigară se afirmă la început timid, ca nişte umbre sfioase care dispar la prima rază venind dinspre cîmpul muncii. Cu timpul însă, şi aceasta este ceea ce am numit dinamica pauzelor de ţigară, printr-un proces destul de complex care ar putea fi descris într-un articol ştiinţific, pauza de ţigară ajunge să subordoneze munca.  Nu vreau şi probabil nu pot să descriu în detaliu condiţiile care permit aşa ceva. De aceea, titlul postului de astăzi este adecvat, pentru că scriu despre dinamica pauzelor de ţigară, fără a o analiza propriu-zis. Să spun doar că, din umbră sfioasă, printr-un proces de formare asemănător naşterii unei stele, pauza de ţigară a devenit ea însăşi sursă de lumină, făcînd să pălească alte lucruri din jurul ei. Dar, spre deosebire de lumina unei stele, efectul asupra florilor, de exemplu, e  cu totul opus. Presupun că nici florilor nu le merge bine într-un loc unde pereţii sînt negri de la fum de ţigară.

A fi sau a nu fi legal

Zilele astea sînt pe un trip de legale.  Glumesc, nu mă droghez. Doar că datorită serviciului am foarte des ocazia să văd victime ale consumului de droguri legale sau aşa-greşit-zisele etnobotanice ceea mă face să fierb de furie că povestea asta nu se mai termină odată. Îmi aduc aminte de un  film ( A scanner darkly) făcut după o poveste a lui Philip K. Dick, în care o substanţă (substance D) făcea ravagii, producînd la început halucinaţii şi paranoia ca în scurt timp să ducă la o degradare fizică şi psihică aproape totală. Cam asta face astăzi Pure by Magic, Insomnia, Euforia sau cine ştie  cum s-or mai fi numind acum substanţele astea care, deşi vîndute ca ierburi de fumat  (de aici numele de etnobotanice)  sînt de fapt derivate de amfetamină care se injectează.

Astăzi am avut pentru prima dată ocazia să stau de vorbă cu un vînzător de asemenea ierburi artificiale criminale. Pentru el toată povestea n-a fost altceva  decît o oportunitate de afaceri de care a profitat, şi a profitat bine pentru că a ajuns ca în foarte scurt timp să obţină un profit de cinci mii de euro pe zi. Informaţia e cît se poate de reală, nu e deloc exagerată. Cumpăra drogurile din China cu cîteva mii de dolari pe kilogram şi le vindea în România cu mai mult de zece mii de euro pe kg. Tot el mai spunea că zvonurile care o asociază  pe Elena Băsescu, prin prietenul ei, cu piaţa asta de droguri legale, ar fi adevărate.  Asta n-are nicio legătură cu discursul pro-legalizare al Elenei Băsescu. Şi eu sînt pentru legalizarea tuturor drogurilor.

Dacă ar fi legală marijuana şi heroina, n-ar mai exista o piaţă pentru „etnobotanice”, care sînt de multe mai mai periculoase decît orice alt drog. Şi istoria ne arată că acolo unde drogurile sînt legale, contrar la ce crede toată lumea,  sînt mai puţini consumatori decît acolo unde ele sînt ilegale. Paradox al naturii umane? Curiozitate sociologică? Orice ar fi, omenirea ar fi cazul să îşi aducă aminte că prohibiţia care l-a creat pe Al Capone continuă să creeze şi astăzi monştri. Mult mai urîţi şi mai malefici.

Anglia avut aceeaşi problemă cu ceva timp în urmă, doar că a rezolvat-o foarte uşor prin interzicerea tututor substanţelor care produceau un anume tip de efect. La noi se interzic substanţele, nu efectele lor, ceea ce lasă loc liber inventatorilor de substanţe să vină cu reţete mereu noi, deci legale (căci ce nu e interzis, e permis) şi cu efecte din ce în ce mai periculoase.

Te cuprinde un sentiment de disperare cînd îţi dai seama că viaţa nu are nicio valoare în faţa unui stat care ar putea extrem de uşor să pună stop fenomenului.

PS: Aș vrea să fie limpede faptul că eu nu cred că zvonurile despre Elena Băsescu și drogurile legale sînt adevărate. Nu cred că domnul președinte, care e cunoscut pentru lupta anti-corupție și pentru onestitatea sa, ar permite așa ceva. Și bineînțeles că dacă ar fi așa, domnul președinte nu ar avea cum să nu știe că e așa.

Vecini de coşmar: secţia 19 poliţie, şcoala generală şi magazinul de vise

Secţia 19 Poliţie e chiar lîngă piaţa Rahovei, pe strada Amurgului. Tot acolo e şi o şcoală generală, şi tot acolo e şi un magazin de droguri legale sau „etnobotanice”. Blocurile de pe strada Amurgului seamănă destul de mult cu cele de pe strada Aleea Livezilor despre care am mai scris pe aici. Magazinele astea se mai numesc şi
„de vise”, deşi ar trebui să se numească „de coşmaruri”, pentru că  prafurile care se vînd acolo şi care se fumează şi se injectează, sînt mai criminale decît heroina sau decît orice alt drog pentru care ajungi la puşcărie. Lucrurile stau cam aşa: marijuana e sănătate curată pe lîngă heroină; iar heroina e sănătate curată pe lîngă drogurile legale care se vînd în magazinele de vise aflate pe lîngă şcoli şi pe lîngă secţii de poliţie şi împrăştiate peste tot în Bucureşti. Drogurile astea legale, deşi se numesc etnobotanice, sînt nişte derivate de metamfetamină, deci n-au nimic în comun cu plantele, motiv pentru care denumirea de etnobotanice e cu totul improprie. Dar nu fără rost, pentru că cei care au ales-o au vrut să sugereze că ce vînd ei acolo sînt plante culese de prin grădinile Domnului, deci nu pot fi prea periculoase. Doar că în realitate ei vînd prăjiturele gătite doar din ingrediente artificiale prin bucătăriile dracului.

Şi lucruile stau cam aşa: cînd sună clopoţelul, în loc să dea fuga la covrigi, copiii dau fuga la magazinul de vise şi fumează ceva. Mai pe seară o să îşi injecteze, căci aşa funcţionează treaba: progresiv. După aceea, pentru că îşi pierd minţile şi ajung să fure şi să tîlhărească, ajung la secţia 19 de poliţie, care e tot acolo, în apropiere. Avem deci de-a face nu cu un cerc, ci cu un triunghi vicios.

Cei aflaţi în vîrful piramidei puterii, ca să folosesc tot o metaforă geometrică, se uită la copiii care îşi distrug vieţile şi pe ale celor din jurul lor şi spun: lasă-i să moară, proştii! Doar că nici familiile celor mai bogaţi nu sînt scutite de vraja magazinelor de vise, deşi e adevărat că cei care mor pe capete sînt cei mai săraci şi mai proşti. Pentru cei bogaţi există otrăvuri mai rafinate şi mai puţin periculoase, cum ar fi cocaina, deşi tot la mormînt duce şi asta în cele din urmă.

 

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

Între două lumi

Viața nu mai e de foarte mult timp o chestiune simplă, dacă o fi fost vreodată simplă…Se crede că viața are loc în lume, dar de fapt există un număr mare de lumi, fiecare cu felul ei special de viață. În primul rînd există lumea fiecărui individ de pe lumea asta. Cineva spunea că fiecare individ e un eveniment unic in istoria universului, deoarece trăirile, simțirile, gîndurile și felul particular de a vedea lumea al unui individ oarecare nu vor mai fi niciodată repetate. Apoi sînt lumile sociale: lumea socială a avocaților e foarte diferită de lumea socială a vînzătorului de ziare.

Adînc plantată în noi e dorința de a ne face simțită prezența în cît mai multe lumi,  ca și cum existența ar putea fi înmulțită cu ea însăși sau ridicată la vreo putere. Ăsta e unul dintre motivele pentru care scriu eu, de exemplu. Gîndul că existența mea poate avea un efect de undă, ca un val care se amestecă cu alte valuri, în lumile altora, mă face să simt că trăiesc mai intens. Fiecare își ia de pe unde poate ceea ce vorbitorii de engleză numesc kick-ul, nu-i așa? Bine că nu am nevoie chimicale pentru asta.

În ultimul timp m-am apucat să scriu un blog în engleză, cu speranța că pot atinge și mai multe lumi, din moment ce aproape toată lumea  vorbește engleză. Sînt perfect conștient că blogul în engleză e la fel de inutil ca și acesta, dar se pare că lucrurile de care sîntem conștienți nu au mare efect asupra conduitei noastre. De exemplu un fumător e conștient că țigările sînt criminale (după niște studii recente se pare că la fiecare trei țigări se produce o mutație genetică în genom-asta pe lîngă cancer, dinți galbeni și alte recompense nenumărate de genul ăsta pe care le oferă fumatul celor care și-au dedicat viața marilor producători de tutun), dar fumează netulburat  ca și cum fumatul ar fi un fenomen natural pe care nu are rost să încerci să îl schimbi. La urma urmelor, te simți așa de bine!! Și mai ești și cool, pe deasupra.

La fel și eu: sînt conștient că valurile mele se topesc înainte de a atinge țărmurile altor lumi, dar asta nu mă oprește să scriu în continuare ca și cum aș fi un aparat de scris stricat. Faptul că acum am două bloguri înseamnă că mă împart între două lumi ca între două iubiri. Doar că astea nu sînt deloc iubiri, sînt doar niște surogate pe termen scurt.