Visele sînt ca fulgii de zăpadă

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Anunțuri

Cu ochii la rege

Soren Kierkegaard a fost întrebat de regele Danemarcei, Christian VIII, cum crede el că ar trebui să se comporte un rege.  Kierkegaard i-a răspuns, printre altele, că ar fi foarte bine ca regele să fie urît (Christian VIII era un bărbat foarte frumos). Apoi, a mai spus el, ar trebui să fie surd şi orb sau cel puţin să se comporta ca şi cum ar fi, pentru că asta ar rezolva o mulţime de probleme. Şi n-ar trebui să vorbească prea mult, ba chiar ar trebui să aibă un discurs standard pe care să-l folosească în orice ocazie, deci un discurs fără conţinut.

 

E greu de spus dacă Kierkegaard nu făcea altceva decît să fie ironic, pentru că ironia era una dintre preocupările lui principale. Ironic sau nu, trebuie admirat curajul de care a dat dovadă. Dar mai mult decît curajul lui Kierkegaard, trebuie admirat regele care a întrebat: pentru că a întrebat.

 

Nu am devenit dintr-o dată interesat de politică. Politica e doar un hoit care pute şi atîta tot. Dar dacă ar fi să-mi exprim o opţiune politică, aş opta fără nicio ezitare pentru un Rege. Un rege, chiar dacă impotent funcţional, ar avea totuşi puterea şi carisma pe care numai un simbol le poate avea. Şi asta ar fi ceva, ceva care poate ar reuşi să emane nişte raze, fie ele timide, de bun simţ prin norul puturos care este politica din România, de exemplu. În loc de un marinar  care înjură ca un birjar sau de un agitator care se agită cu un plagiator ca să-l dea jos pe marinar, am avea, acolo în vîrf, ceva nobil înspre care să privim. Şi pare să fie o lege a naturii că sîntem transformaţi prin contemplare. Poate, dacă din cînd în cînd la televizor ar apărea un rege care ar avea o discuţie serioasă cu un intelectual serios, Diaconescu ar avea mai puţin tupeu. În orice caz, n-ar mai avea ocazia să candideze la preşedinţie şi să ne facă pe toţi de rîs prin chiar acest fapt.

Măria pe bicicletă

O lume nouă construită pe bicicletă! Despre asta e filmul  Lumea Nouă / Jaan Tootsen / Estonia / 2011 /  care a fost proiectat aseară la Centrul Ceh, la doi paşi de Cinema PRO de la Universitate. Documentarul urmăreşte pas cu pas o mînă de tineri utopici care erau mai tot timpul beţi şi fumaţi şi care şi-au propus să încerce să elibereze de maşini centrul oraşului Tallin. Sau cam aşa ceva. Sigur, în film apare doar berea, nu şi iarba, dar e de înţeles de ce lipseşte Măria. Acum, întrebarea nu este dacă Măria e bună sau e rea, moderat sau abuzată etc, ci întrebarea e dacă o mînă de tineri high on Măria şi bere pot să construiacă o lume nouă. O  întrebare la fel de bună e dacă bicicleta poate fi simbolul şi principalul motor al acestei lumi noi, ca să zic aşa.

Copiii ăştia frumoşi şi idealişti şi-au propus fără îndoială un lucru frumos! Mai ales că, ştie toată lumea, şi eu sînt un mare iubitor al bicicletei. Aseară am fost cu bicicleta la film, mă duc cu bicicleta la serviciu şi în general bicicleta e mijlocul meu de transport preferat în Bucureşti, pentru o grămadă de avantaje pe care le are şi pe care le-am enumerat de atîtea ori pe blogul ăsta. Totuşi, maşinile- chiar dacă astăzi sînt abuzate, adică sînt folosite prosteşte, mai ales în marile oraşe, care ar fi mult mai curate şi mai libere, adică mai trăibile, dacă toată lumea ar merge cu bicicleta- nu sînt dispensabile! Adică, de maşini se pot dispensa doar grupări revoluţionare utopice ca Lumea nouă din Tallin, şi nici ei tot timpul, pentru că la un moment dat liderul lor cîntă la pian în remorca unei maşini.

Ce vreau să spun e că idealismul radical e un lux pe care şi-l permit doar revoluţiile în stadiile lor incipiente. Cînd revoluţia a reuşit, lumea nouă pe care a instituit-o devine dintr-o dată la fel de veche ca cea pe care tocmai a înlocuit-o, cu toate metehenele acesteia şi invitînd o nouă revoluţie.

Am fost şi eu o zi în Tallin. Iarna, cînd era multă zăpadă şi dacă fac bine socoteala era chiar una dintre iernile în care Lumea Nouă încă exista şi făcea valuri. N-aş fi bănuit atunci că într-un oraş cu atît de puţine maşini ca Tallin, comparat cu Bucureştiul de exemplu, există oameni  atît de porniţi împotriva lor.

Pînă se găseşte vreunul să pornească o lume nouă şi în Bucureşti, eu o să continui să merg, resemnat, cu bicicleta printre milioanele de maşini, cerşind de la acestea respect şi prioritate.

O ţigancă mişto

O pată de culoare în peisajul urban bucureştean. Nu, nu sînt rasist, mă refer la rochia ei. Ţiganii sînt în general văzuţi ca purtători ai unui stil de viaţă neintegrat  sau poate chiar neintegrabil. Asta poate să fie sau poate să nu fie aşa. În orice caz, ne scapă din vedere că ţiganii pot fi şi purtători de lucruri frumoase, cum e rochia asta colorată. Ţiganca asta e mai frumos îmbrăcată decît 90 la sută dintre bucureşteni.

Are balta peşte

În dimineaţa asta Dîmboviţa a vrut să-mi demonstreze că habar  n-am ce vorbesc, că ar trebui să-mi văd lungul nasului şi să dau dovadă de ceva mai multă modestie intelectuală. Pe scurt, mi-a demonstrat că de fapt balta are peşte. Acum cîteva zile scriam că pescarii îi aduc degeaba ofrande cu undiţele lor, că aşteaptă la nesfîrşit după Dîmboviţa etern fiţoasă. Azi dimineaţă, însă, chiar în secunda în  care treceam pe lîngă cineva care pescuia între podul Izvor şi Piaţa Naţiunile Unite, acesta a scos din apă cu un gest melodramatic un peşte mic, cam de zece centimetri.  Pescarul era foarte încîntat de reuşita lui, căci imediat s-a întors către vecinul lui  mai puţin norocos şi i-a strigat triumfător: Campionul, nea Nicule!  Ar fi trebuit să mă dau jos de pe bicicletă şi să-l întreb pe   campion dacă nu vrea o poză cu captura lui care reuşea cu greu să întindă firul undiţei pînă jos. El ar fi avut ce să arate nepoţilor şi eu aş fi avut ce să pun pe blog.

Dar în loc de asta mi-a venit imediat în minte o conversaţie pe care am avut-o cu cineva aseară. Respectivul cineva zicea că nu există niciun dincolo, pentru  că nu se vede. Că nu există minuni, că nu există dragoste (care, dacă e, trebuie să fie tot o minune), că nu există Dumnezeu, pe scurt că nu există nimic dincolo din ce se poate vedea.  Cum, pornind de la ce se vede, să expediezi ceea ce nu se vede? Şi credinciosul şi necredinciosul se află în aceeaşi situaţie. Pentru niciunul nu există dovezi, ambii fiind în situaţia de a căuta indicii despre dincolo. Credinciosul se uită la ceea ce se vede şi găseşte numeroase semne pentru existenţa a ceea ce nu se vede, a unui dincolo. Pentru el moartea nu e doar o tragedie, o fundătură surdă şi absolută, ci o ghicitoare. La fel suferinţa. Dar ghicitori sînt pentru el şi rîsul, frumosul, muzica, căci toate lui i se par a fi expresii ale lui dincolo în aiciul nostru. Oricum ar fi, ce vreau să spun e că nu e deloc înţelept să tragi concluzia că nu există peşte în baltă doar pentru că de fiecare dată cînd treci tu pe lîngă pescari aceştia nu prind nimic.

Pe drumul de la mare se mai şi moare

În cea mai mare parte a timpului, viaţa e o fotografie neclară în care binele se amestecă cu răul, frumosul cu urîtul, fericirea cu suferinţa, speranţa cu disperarea. Uneori, ceea ce conform definiţiilor oficiale ar trebui să facă bine, face rău. Cum e cazul unor medicamente cu efecte negative mai rele decît  bolile pe care încearcă să le vindece sau al poliţistului care aseară a intrat frontal într-o maşină ca a mea. Bine că n-a fost a mea! Adică, un poliţist ar trebui să prevină accidentele, nu să le producă. Ştiu, poliţistul e şi el om ca fiecare dintre noi şi deci nu e scutit de accidente. Mă foloseam de el doar ca o metaforă pentru ideea de început, anume că în lumea noastră toate sînt amestecate şi că nicio graniţă nu e chiar graniţă. În cuvintele lui Marx: tot ce e solid se topeşte în aer !  Din fericire, în ciuda impactului frontal la viteză mare (se pare că a fost vina poliţistului, care a intrat pe contrasens), n-a murit nimeni.

La locul unui accident, eşti pus faţă în faţă nu cu fiare stricate şi cu oameni morţi, ci cu însăşi fragilitatea condiţiei noastre, care te izbeşte în plexul stomacului metafizic. Căci nicăieri nu se vede fragilitatea noastră în forma ei cea mai radicală ca în faţa morţii. Moartea, orice altceva ar mai fi, este şi un memento pentru ce sîntem noi de fapt (oare ce sîntem, de fapt?).

Un balon de apă sau știe cineva cum se face back-up la creier?

Cineva tocmai îmi povestea cum, plimbîndu-se pe străzile Parisului, a fost speriată teribil de un balon de apă aruncat de la etaj de o obrăznicătură mică. În afară de faptul că potăi există și la Paris, povestea nu pare a avea nicio semnificație. Mie, însă, mi-a adus aminte de niște gînduri pe care le avusesem mai devreme în cursul zilei, coborînd scările Bibliotecii Centrale Universitare (din cînd în cînd, cîte un cititor mă întreabă ce înseamnă BCU). Făceam pe eroul, așa că luasem scările. Cînd mai aveam un etaj, piciorul mi-a alunecat pe marginea treptei. M-am dezechilibrat și era să cad, dar cel mai complicat control de stabilitate proiectat vreodată, creierul meu, și-a făcut repede treaba și am reușit să-mi regăsesc echilibrul înainte să mă rostogolesc pe scări. Probabil prea multă cafea, prea mult Eliade, prea mult stres. Oricum, pentru că mintea mea o ia mereu razna, imediat mi-a fugit gîndul la ce ar fi putut să se întîmple dacă aș fi căzut. Poate n-ar fi fost nimic grav, poate doar mi-aș fi luxat piciorul sau m-aș fi ales cu un cucui. Dar gîndul mi-a fugit imediat la latpop, pe care îl țineam în mîna dreaptă. Cu siguranță s-ar fi făcut praf pe scări. Și în el, deoarece nu sînt prevăzător să-mi fac backup, e cea mai importantă parte din viața mea în momentele astea, adică teza de doctorat la care muncesc (cu oarecare spor) de trei ani. Dacă mi-aș fi pierdut laptopul, rezultatul ar fi fost dezastruos. A fost un moment de iluminare și în seara asta îmi fac un update de back-up.

Dar laptopul e plastic și ceva metal. Am trecut imediat la imagini mult mai plastice și mi-am văzut împrăștiată pe jos materia cenușie, la care, din păcate, nu se poate face back-up nicăieri. Am simțit atunci extrem de dureros radicala fragilitate a tot ce e omenesc. Mă cred buricul pămîntului, și într-un fel sînt. Mă cred capabil de gînduri mari. Mă cred capabil de acțiuni nobile. De trăiri sublime. De dragoste. De aprecierea frumosului. De contemplarea lucrurilor ultime. Și dintr-o dată, un picior greșit reduce toate astea la o baltă de sînge și un raport medico-legal. Ce se va alege atunci de toate gîndurile și trăirile mele, unice în univers? De toate lucrurile netrăite? De copiii mei neconcepuți? De teza mea de doctorat neterminată? De romanul meu (despre care cred că poate fi mare) nescris?

Știe cineva cum se face back-ul la creier? Chestia asta la fel de fragilă ca un balon cu apă în care totuși și-a făcut loc, vai!, absolutul?

Despre prietenie

Astăzi, după opt ore de scris la BCU, am vrut să mă relaxez cu una de citit. Mi-am luat niște dialoguri de Platon și primul volum din Istoria filozofiei de Bertrand Russel. Și chiar m-am relaxat, pt că mi-a sărit în ochi dialogul Lysis sau despre prietenie, al cărui început m-a amuzat teribil. Dialogul începe cu Socrate mergînd pe stradă și fiind agățat la o clică de făcut filozofie, căci în Grecia antică era cîte una la fiecare colț.  Doar că înainte de a accepta invitatia de a se angaja în maieutică, cum avea de obicei, Socrate întreabă dacă sînt băieți frumoși acolo și care dintre ei este cel mai frumos. Dialogul continuă printr-o mediație despre cum e cel mai bine să cucerești un băiat tînăr și frumos. Concluzia lui Socrate e că nu e bine să-l lauzi, căci i se urcă la cap și nu mai pui mîna pe el. Mult mai bine e să îl ademenești mai întîi și să îi scrii poezii în care să îi cînți frumusetea, după. Am citit cu interes și cu speranța că ce citesc se aplică și în cazul fetelor. De fapt, ce spunea el e de bun simț, dar toți bărbații cad în ispita da de face complimente unei fete pe care încearcă să o seducă, ei i se urcă la cap și el nu mai pune mîna pe ea. Despre prietenie n-am aflat mare lucru din dialogul lui Platon, decît că Socrate se încurcase foarte mult la un moment dat, încercînd să descopere dacă cei ce seamănă se adună sau se resping, dacă cel bun poate fi prieten cu cel rău și așa mai departe. Una dintre concluziile evident greșite ale lui Socrate era că cel rău nu poate fi prieteni cu nimeni, nici cu cei buni nici cu cei răi. Cei răi pot fi prieteni între ei, altfel mafia și crima organizată în general nu ar fi fost posibilă. În plus, nimeni nu e rău în totalitate, așa că ceva bun tot se găsește chiar și în cel mai rău, ca să se lipească de altcineva. Bine că a dres-o la final cînd, credincios principiului său știu că nu știu nimic, a recunoscut că după toată aventura intelectuală, de fapt habar nu are ce e prietenia. Eu, argumentînd într-un registru nihilist si modern, spun că, orice ar fi, nu e chestia aia pe care o facem pe Facebook.

Omul modern și cușca de fier a timpului

Zilele astea mi-am luat un ceas. E Fossil, metalic, mecanic, automatic, frumos și îmi strînge mîna cu o atingere fermă și plăcută. La început mă gîndeam că aș prefera o curea de piele, dar apoi am înțeles că ceasul meu metalic, strîngîndu-mi încheietura și arătîndu-mi mereu timpul, e un simbol excelent pentru modernitate.  Pentru Max Weber, modernitatea era o „cușcă de fier”, o metaforă prin care el voia să spună multe lucruri, dar înainte de orice voia să spună că odată cu modernitatea, viața a intrat sub tirania timpului. Pentru omul modern, timpul este împărțit cu exactitate iar viața trebuie să se încadreze cu exactitate în împărțirea aceasta, în secunde, minute, ore, zile, săptămîni, ani. De exemplu, avem libertatea să ne trezim la ora zece (unii dintre noi, mai norocoși), însă nu vom uita nicio secundă că ne-am trezit la ora zece.  Ce simbol mai potrivit pentru modernitate, decît un ceas făcut în întregime din oțel inoxidabil? Prin modul delicat dar ferm în care îmi strînge   încheietura, e un simbol perfect pentru cușca de fier a timpului care își exercită supremația inexorabilă asupra vieții.

Despre avantajele faptului de a avea probleme

Sînt unii, pe care nu prea pot să-i sufăr, un fel de sado-masochișiti, care atunci cînd se întîmplă ceva rău îți spun, sau chiar dacă nu-ți spun, se uită la tine ca și cum ți-ar spune, că e un „scop superior” pentru care  ți s-a întîmplat nenorocirea, că ai ceva de învățat de acolo, cu alte cuvinte că ceea ce pentru tine e în mod evident și dureros rău, e de fapt într-un mod ocolit, bun.

Oricît de mult mi-ar displăcea sado-masochiștii, care pot fi orientați religios sau nu, e adevărat că aproape în ceea ce ni se întîmplă rău, e ceva bun. Dar asta nu pentru că ceea ce în mod evident rău e de fapt bun, ci pentru că răul are uneori efecte perverse, adică neintenționate, și care pot fi bune, la fel cum și binele are aproape de fiecare dată efecte perverse care se pot dovedi a fi rele.

Gîndul pe care vreau să îl pun aici pe hîrtie (sic) e abstract, dar o să-l ilustrez prin trei exemple, o să-i dau carne.

Deși înot de vreo șase săptămîni aproape în fiecare zi, stilul meu de înot e departe de a fi perfect. De fapt, de ce să mă ascund, înot extrem de prost. Mai corect ar fi să spun că înotam extrem de prost pînă în seara asta. Un salvamar (probabil salvamar e corect și dacă avem de-a face cu un bazin de înot, nu cu marea) care e în același timp și profesor de înot mă vedea în fiecare seară cum înot. La un moment dat mi-a spus că e un curs de înot constînd în doar două ședințe și care costă 50 de euro, care, spunea el, urma să îmi îmbunătățească extrem de mult tehnica. I-am spus că o să mă gîndesc. În seara asta, probabil nemairezistînd să mă vadă înotînd într-un mod deloc ca la carte, a venit la mine și mi-a arătat vreo trei lucruri pe care le făceam greșit și cum să le fac corect. După 30 de minute de exercițiu schimbările în tehnica mea erau atît de mari, încît nu-mi venea să cred. Acum chiar pot să pun că știu să înot. Un lucru aparent extrem de nesemnificativ (cum îmi ridic brațul și poziția pe care o are cînd îl introduc înapoi în apă) avut un efect absolut uimitor. Dar ce e cu adevărat important nu e că am învățat să înot. O să fie clar la final.

Al doilea exemplu e legat de bicicleta mea care sîmbătă dimineața s-a dovedit a fi  „pe jantă”.  În condițiile în care merg cu bicicleta peste tot, am resimțit problema asta ca pe o mică tragedie. Nu am niciun fel de scule aici pentru a mi-o repara singur. Sigur, aș fi putut să mă duc undeva cu ea, dar aici serviciile se plătesc foarte scump și eu uneori sînt foarte zgîrcit. Așa că am apelat la un prieten, nu chiar prieten, mai mult un cunoscut și vecin irlandez. Mai vorbisem înainte dar niciodată prea mult. Acum, pentru că știam că el are  „cu ce”, l-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta. Mă gîndeam că o să mă simt îndatorat, după. Dar, departe de asta, faptul că mi-a reparat bicicleta a fost o ocazie excelentă să ne cunoaștem mai bine și acum aproape că aș putea să-l numesc prieten.

Al treilea exemplu nu mai are legătură cu mine, ci o vecină din Germania. Săptămîna trecută a fost într-o vizită în Bosnia și ca să scurtez povestea o să spun doar că în autobuz i-a fost furat portofelul. Cu bani, acte, cărți de credit. Am întrebat-o cum se descurcă acum. Mi-a răspuns că imediat după ce s-a întîmplat asta, unii dintre bosniaci, fiindu-le rușine că așa ceva s-a întîmplat în țara lor (mă întreb dacă eu m-aș fi simțit vinovat dacă asta s-ar fi întîmplat în România, cum era foarte probabil să se întîmple, căci la capitolul ăsta mă îndoiesc că bosniacii ne sînt superiori), au ajutat-o cu bani. La fel și prietenii din grupul din care făcea parte, căci nu era singură în Bosnia. Îmi povestea cît de buni au fost oamenii din jurul ei.

E un lucru teribil să-ți pierzi actele, banii și cărțile de credit, dar, vorba unei reclame Mastercard, parcă, unele lucruri sînt neprețuite. În cazul ăsta suportul pe care l-a simțit venind de la cei din jur.

Cumva speram că bicicleta mea e deasupra bicicletelor de rînd și că n-o să am niciodată o pană, așa că am fost foarte dezamăgit cînd am văzut-o pe jantă. Dar incidentul m-a ajutat să cîștig un prieten.

Faptul că tehnica mea de înot era extrem de proastă, dar faptul că un profesor de înot, al cărui interes era să se asigure că plătesc pentru un curs, a trecut peste asta și mi-a împărtășit gratis din înțelepciunea lui, a fost un lucru frumos-alt cuvînt nu-mi vine în minte. Dacă aș fi știut să înot foarte bine, n-aș mai fi avut ocazia să văd acest lucru frumos.

În toate cele trei cazuri, problema, care nu avea în ea însăși absolut nimic bun, a creat contextul în care s-au întîmplat lucruri frumoase. De aici și pînă la a vedea problema, lucrul nedorit în sine ca pe ceva bun, e o cale lungă pe care unii, probabil beți, o parcurg prea ușor. Dar e remarcabil că în hățișul de întîmplări care creează realitatea cotidiană sau extra-cotidiană, frumosul reușește să răsară chiar și din cele mai urîte și improbabile ocazii. Din păcate, asta nu e deloc o lege a naturii. De cele mai multe ori oamenii se dovedesc insensibili la problemele noastre și atunci ne simțim singuri. Puține lucruri sînt mai greu de suportat decît să te simți singur în sensul absolut al cuvîntului. Rămîne însă întotdeauna speranța iepurelui proverbial care, într-adevăr, poate sări de oriunde.