Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.

Pe drumul de la mare se mai şi moare

În cea mai mare parte a timpului, viaţa e o fotografie neclară în care binele se amestecă cu răul, frumosul cu urîtul, fericirea cu suferinţa, speranţa cu disperarea. Uneori, ceea ce conform definiţiilor oficiale ar trebui să facă bine, face rău. Cum e cazul unor medicamente cu efecte negative mai rele decît  bolile pe care încearcă să le vindece sau al poliţistului care aseară a intrat frontal într-o maşină ca a mea. Bine că n-a fost a mea! Adică, un poliţist ar trebui să prevină accidentele, nu să le producă. Ştiu, poliţistul e şi el om ca fiecare dintre noi şi deci nu e scutit de accidente. Mă foloseam de el doar ca o metaforă pentru ideea de început, anume că în lumea noastră toate sînt amestecate şi că nicio graniţă nu e chiar graniţă. În cuvintele lui Marx: tot ce e solid se topeşte în aer !  Din fericire, în ciuda impactului frontal la viteză mare (se pare că a fost vina poliţistului, care a intrat pe contrasens), n-a murit nimeni.

La locul unui accident, eşti pus faţă în faţă nu cu fiare stricate şi cu oameni morţi, ci cu însăşi fragilitatea condiţiei noastre, care te izbeşte în plexul stomacului metafizic. Căci nicăieri nu se vede fragilitatea noastră în forma ei cea mai radicală ca în faţa morţii. Moartea, orice altceva ar mai fi, este şi un memento pentru ce sîntem noi de fapt (oare ce sîntem, de fapt?).

Sfîrșiturile lumii

Scriam odată că sfîrșitul lumii vine din Ferentari. Acum aș putea scrie că sfîrșitul lumii vin din Japonia sau din Libia. Ambele locuri au trimis și trimit în continuare unde de șoc prin întreaga lume. Dezastrul din Japonia este cel mai scump din istoria omenirii, citeam undeva. Și este cel mai semnificativ pentru lume în întregul ei pentru că niciodată în istorie n-a mai existat o lume în felul în care există azi, adică o societate interconectată și globalizată. Mai demult, oamenii traiau în țări izolate, cumva asemănătoare insulelor. Astăzi trăim într-un sat global și ce strănută cineva în China poate avea efecte imediat în România sau Marea Britanie.

Dincolo de numărul de morți, de oameni care locuiesc în corturi, de distrugerea drumurilor, de radioactivitate și așa mai departe, cineva scria că semnificația dezastrului din Japonia stă în aceea de a ne fi arătat foarte clar fragilitatea oricărei construcții omenești. Căci Japonia nu e o țară oarecare, ci este una dintre cele mai avansate din lume, cu sisteme de protecție extrem de sofisticate, cu trenuri care nu cumulează împreună un minut de întîrziere într-un an și așa mai departe. Eu am avut mereu sentimentul fragilității oricărei construcții omenești, poate din cauza asta am și o înclinație serioasă către metafizic.

Revenind la sfîrșitul lumii, el poate veni de oriunde: din Ferentari (cineva din Ferentari mi-a lăsat un comentariu foarte supărat la postul Sfîrșitul lumii vine din Ferentari , îmi pare rău că nu a fost clar pentru toată lumea că foloseam Ferentariul ca un simbol, nu mă refeream în primul rînd la cartierul bucureștean și în orice caz nu la întreg cartierul, mă refeream mai ales la cîteva străzi din Prelungirea Ferentari, dacă e nevoie să mă localizez, totuși), înțeles ca sfîrșit al umanității prin droguri- din Africa, înțeles ca victorie a bolii și sărăciei- din Orientul Mijlociu, ca victorie a războiului asupra păcii- din Japonia, ca victorie a naturii dezlănțuite asupra sisificelor întreprinderi omenești. Și mai poate veni oricînd din mine însumi, ca eșec al vreunui organ vital sau al spiritului, adică al capacității mele de a-mi păstra și dezvolta umanitatea.

Carvasăzică, perspective de sfîrșit al lumii avem din belșug. Umanitatea pare a fi un fir subțire de apă de al cărui izvor el însuși se îndoiește și habar nu are unde se varsă și nici de ce curge. Totuși, credința mea e că sfîrșitul lumii n-o să fie un accident. O să fie climaxul istoriei și împlinirea acesteia, și din motivul ăsta nu avem motive să ne temem  de niciunul dintre sfîrșiturile lumii enumerate mai sus. Ar fi, însă, uman din partea noastră să ne lăsăm păstrunși de suferința japonezilor și libienilor, doar așa putem fi siguri că sfîrșitul lumii n-a venit deja!