Un pachet de mușchi, vă rog

Lumea noastră e plină de paradoxuri și de ironii, pe care nu mă pot preface că nu le văd, cînd ele practic îmi sar în ochi. De exemplu, o ironie este că la complexul Floreasca, despre care am auzit că era locul unde se scălda Ceaușescu, Ceaușescu a plecat de mult, dar la 20 de ani după el încă mai găsești acolo cele mai ceaușiste murături posibile, care reușesc să contrasteze grav cu facilitățile proaspăt renovate (bazin de înot, saună și sală de fitness moderne). Da, v-ați prins, vorbesc despre acele tanti acre și morocănoase care tratează clienții ca și cum ar fi niște copii care fac gălăgie în scara blocului  și care i-au supraviețuit cu mult lui Ceaușescu. Aș putea să bag mîna în foc că unele dintre ele tocmai împlineau 20 de ani cînd Ceaușescu înota acolo și că față de el nu afișau același aer de murătură stricată!

Dar nu despre ironia asta voiam să scriu de fapt, ci despre alta, pe care o întîlnești tot acolo, la sala de fitness și în bazin. Ironia e asta: că niciodată în istorie bărbații n-au arătat mai bine decît bărbații de astăzi, tocmai astăzi cînd mușchii sînt cu totul inutili. Sînt inutili pentru că trăim într-o societate în care forța brută nu mai are aproape nicio rațiune de a fi, cu excepția încăierărilor ocazionale în trafic. Și argumentul principal că niciodată bărbații dinaintea secolului nostru nu au arătat așa de bine, e în faptul simplu că niciodată înainte nu a existat o tehnologie a producerii mușchilor, ca astăzi. Tot ce facem noi astăzi e raționalizat și tehnologizat, adică avem o metodologie riguroasă despre cum trebuie făcute lucrurile pentru a obține cele mai bune rezultate, inclusiv mușchii. Se lucrează separat toate grupele de mușchi iar rezultatul e ceva ce vînatul, tăiatul copacilor și bătăliile cu sabia și sulița nu reușeau niciodată să producă. Dacă vreo gagică se gîndește acum la cît de mișto arătau tipii din 300, să îi aducem aminte că e vorba de actori moderni, nu de spartani înviați pentru filmul respectiv.

Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.