Pastilă filosofică

2013-01-25-1118Atăzi, privind înspre munții înalți din Alaska, mi s-a formulat în minte un gînd care era de fapt de mult acolo. Tocmai am văzut undeva pe Facebook un mesaj dintre acelea care se vor și pline de adevăruri ultime și amuzante în același timp (sau poate doar una sau alta), care zicea că viața este ceea ce ți se întîmplă în timp ce tu ești cu ochii în smartphone.

Dar ce am înțeles eu azi e că lucrurile stau tocmai pe dos, adică viața este exact ceea nu ți se întîmplă. Întîmplările, acțiunea, sînt tocmai cele care ne distrag atenția de la viață. Filmele de acțiune sînt cele în care e cel mai puțin loc pentru viață, cele care se adresează în cel mai analfabet mod cu putință vieții, cele față de care viața rămîne cu totul străine. Doar în filmele în care nu se întîmplă nimic, în care, adică, nimeni nu se răzbună pe nimeni, nimeni nu violează pe nimeni, nimeni nu are de salvat lumea sau de prins vreun criminal, nimeni nu fuge cu banii, nimeni nu face trafic de droguri și așa mai departe, doar în aceste filme întrezărim scîntei de viață. (Breaking Bad e unul dintre rarele filme în care se face trafic de droguri și cu  toate astea rămîne destul loc pentru viață). Pentru că doar atunci cînd mugetul întîmplărilor a tăcut putem să auzim, în liniște, șoptirile timide ale vieții. Și spun asta pentru că într-adevăr viața bate filmul, pentru că viețile cele mai tumultoase, pline de acțiune și de întîmplări extraordinare, sînt cele care fac viața să zboare pe lîngă noi. Sau să spun altfel, anume că în viețile în care întîmplările tumultuoase dau buzna, viața însăși e uitată. Cine mai are timp să se mai gîndească la moarte cînd trăiește din plin? Dar viața nu e definită de nimic altceva mai bine decît marginea ei, destinația ei terminală, moartea. A uita moartea înseamnă efectiv a uita viața, adică viața ca viață, în calitatea ei determinantă, anume aceea că e trecătoare. La fel, cine mai are timp să se gîndească la naștere, adică la întrebarea de unde vine viața? Întrebarea asta e disprețuită de oamenii de acțiune, care nu îi găesesc niciun rost pe lume. Dar întrebarea asta e întrebarea de căpătîi a filosofiei, adică a înțelepciunii. Nu e de mirare că oamenii de acțiune urăsc filosofia. Pe de o parte pentru că au uitat viața iar pe de alta pentru că efectiv nu au inimă ca să înțeleagă pasiunea adîncă pentru viață din care ia naștere filosofia. Doar la americani mai întîlnești oameni de acțiune care nu urăsc filosofia (dar asta doar pentru că pentru ei filosofia e o chestie pe care ei o au la degetul mic, un instrument pe care îl scoți din cutia cu unelte ca să-ți faci treaba, după care îl pui la loc pînă data viitoare cînd vreo problema mai necesită vreo soluție filosofică. Pînă la urmă parcă cei dintîi sînt mult mai de preferat decît cei din urmă.

Viața este fondul întîmplărilor, și cu cît mai intense întîmplările, cu atît mai greu întrezărim fondul. E țesătura existențială fină care le ține pe toate, dar la care nimeni nu mai are timp să se uite, să o atingă, să o guste și să îi simtă mirosul.

Unde e România mai tare decît Germania şi Spania

Am fost provocat să spun ceva bun despre România. De fapt am fost provocat la ceva mai mult decît atît, dar o să mă prefac că am fost provocat doar la atîta lucru.

Ce spun în continuare nu anulează şi nici măcar nu contrazice ce spuneam în postul De ce nu-mi iubesc ţara. Doar că aici o să închid ochii la toate bubele şi o să mă concentrez asupra unei bucăţele de realitate culturală prin care România e superioară  unor ţări ca Germania, Spania, Italia. Este vorba de faptul că în România filmele nu sînt dublate, ci sînt subtitrate. Nu ştiu care sînt toate ţările în care se întîmplă aberaţia asta- se mai întîmplă şi în Bulgaria, ăsta fiind motivul pentru care eu la un moment dat ştiam bulgară (am crescut cu două posturi de televiziune bulgăreşti şi unul românesc, undeva în sudul ţării), dar nu ne ajută cu nimic să ştim că sîntem mai tari decît  bulgarii la ceva- din moment ce ei, săracii, sînt mai amărîţi decît noi.

Este cu totul incredibil, dar în Germania, Spania şi alte ţări în care filmele sînt dublate, oamenii nu ştiu care este vocea lui Marge Simpson, nici cum sună  „D’oh!-ul” lui Homer. Pentru mine, asta e cu totul strigător la cer. Vocile actorilor din The Simpsons sînt probabil cele mai celebre şi mai bine plătite voci din istoria televiziunii, dar tocmai vocilea astea lipsesc cu totul din versiunile dublate ale serialului. Ceea ce face ca cel mai amuzant şi mai inteligent serial din istoria televiziunii să se transforme într-o glumă proastă pentru ţări ca Germania, Spania şi toate celelalte care dublează.

Dar dublarea filmelor are implicaţii culturale mai largi decît simplul furt al vocilor unor actori celebri. E trist că lumea nu îl aude pe Al Pacino, într-un film cu Al Pacino, dar poate nu e foarte serios. Ce mi se pare serios este că prin eliminarea limbii originale se pierde posibilitatea contactului cu limba respectivă. Poate nu înveţi o limbă uitîndu-te la un film sau la o sută, dar măcar îţi faci o idee despre cum sună. Astfel, spectatorul este furat de două ori: o dată i se fură vocea originală, apoi i se fură posibilitiatea de a se îmbogăţi prin contactul cu o limbă străină. Şi în plus i se mai  fură şi posibilitatea de a face un tip de gimnastică a minţii. Să citeşti în timp ce priveşti înseamnă să îţi pui, cît de cît, creierul la treabă. Spectatorilor din ţările unde filmele sînt dublate le vine foarte greu să îşi imagineze cum reuşesc ceilalţi să citească subtitrarea şi să vadă filmul în acelaşi timp, adică au aceeaşi problemă pe care o are un copil de şapte, opt ani în România.

Iată unul dintre puţinele lucruri care mă fac să fiu mîndru că (încă) trăiesc în România. Ceea nu înseamnă deloc că nu îmi doresc cu aceeaşi intensitate să plec de aici.

Frică de zbor

Să zbori

E să dansezi cu aerul

Ca-n filme

Cînd ea se lasă

Moale şi toată

În braţele lui

Pînă la pămînt

Şi braţele lui

O ridică

Aşa e zborul

Un dans cu aerul

După un gol de aer

Şi căderea ta în golul lui

Care aproape te-a zdrobit de pămînt

Dar nu chiar

Trebuie să înveţi  din nou

Să dansezi cu aerul

Cel mai greu e

Să ai din nou încredere

În braţul lui

Care te ridică

Ca în filme

A fost doar un gol

Îţi spune aerul zîmbind

Cu un şir de nori pufoşi

Şi n-a fost ultimul

Dar să nu uiţi

Că golurile de aer

Sînt doar atît

Goluri de aer

Restul e plin

Aşa că

Dansează cu mine

Ca în filme

Şi zboară!

Moartea dinaintea morții

Știu pe cineva care are nevoie urgentă de un psiholog pentru a evita ceea ce ar fi o catastrofă pentru el și pentru cei din apropierea lui. Și mai știu și că posibilitatea de a apela la un psiholog e cu totul în afara orizontului lui, adică în afara lumii lui. A-l pune față în față cu un psiholog ar fi, pentru el, același lucru cu a-l pune față în față cu un extraterestru. În așa măsură îi contestă legitimitatea și rostul pe lume. Asta se datorează, desigur, ignoranței. Acea ignoranță care nu știe că omul s-a deșteptat destul de mult pentru a cuceri lumea prin științele naturii și tehnologie și pe el însuși prin științele umane, în special psihologie, sociologie și economie, căci acestea sînt științele care, mai mult decît alte științe umane, au și o foarte pronunțată dimensiune aplicată. Dar se mai datorează și, poate înainte de toate, unei îngîmfări fatale, anume îngîmfarea autosuficienței. Suferă de boala mortală a autosuficienței cel care, pe de o parte, crede că nu mai e nimic de îmbunătățit la el, că a atins, cum zic unii, desăvîrșirea, iar pe de altă parte și strîns legat de asta că nu are nevoie de altcineva ca să îl ajute să se vadă așa cum e.

Cu privire la prima parte a autosuficienței, bolnavul s-ar putea să nu gîndească în termenii ăștia. Să nu se creadă, adică, desăvîrșit sau neprihănit, ca să folosesc un argou religios, dar să demonstreze prin faptele lui că se crede astfel (ca să rămîn în același registru religios). Cel care critică peste măsură pe alții, demonstrează astfel că se crede mai bun decît ei. E doar un simptom. Cel veșnic nemulțumit și ușor irascibil, dovedește același lucru, căci sugerează că nimic nu e suficient de bun pentru el.  Cu privire la a doua parte a autosuficienței, care e la fel de gravă ca prima sau poate mai gravă, prin refuzarea din principiu a unei perspective la persoana a treia, adică să încerci să te  vezi așa cum te văd alții, bolnavul se izolează efectiv de umanitate, murind, cum s-ar zice, înainte de a fi murit. Același lucru se întîmplă și cu cei care consumă droguri și care ajung curînd să fie mulțumiți cu viața din capul lor și să nu le mai pese de restul umanității. Ei nu mai citesc, nu se mai uită la filme, nu-i mai interesează politica sau alte chestiuni lumești, pur și simplu pentru că viața din capul lor e incomparabil mai bogată decît cea din afară. Dar și ei sînt tot morți înainte de a fi murit, căci omul poate exista doar ca intersubiecitvitate, care este substanța umanității lui, adică părtășie cu alți oameni și cu mințile lor.

Un psiholog bun poate vindeca boala ucigașă a autosuficienței. Doar să-l lași. Dar ca să-l lași, ar trebui să nu fii bolnav. Cerc vicios. Sau mai bine zis capăt de linie.

Post scriptum-ul de a doua zi

Nu știu cum își făcuse cuib în capul meu ideea că One upon a time in Anatolia e cel mai bun film de anul ăsta de la Cannes. Chiar și cînd am scris asta știam și eu că filmul despre care a vuit lumea  a fost The tree of life al lui Terrence Malick. Nu doar că filmul turcesc nu e cel mai bun film de anul ăsta, dar e o totală pierdere de vreme. Mai ales cînd îl vezi de la ora 10.45 la 1.30 a.m. după văzusei deja două filme. De fapt, dintre cele de aseară cel mai frumos a fost Le havre, apoi Route Irish și apoi rahatul turcesc.

Înainte de film a vorbit din nou Irina Margareta Nistor, care ar fi trebuit să ne strige, cum îi place ei să se prostească la Guerrilla: ruuun, run for your life!

Inițiativa de a aduce filmele de la Cannes în București e admirabilă, dar ca orice chestie românească, nici chestia asta n-a fost făcută ca lumea. Mă refer de exemplu la subtitrări. Subtitrările de la toate filmele pe care le-am văzut au avut o calitate execrabilă. De foarte multe ori și subtitrările făcute de profesioniști lasă mult de dorit, dar în cazul ăsta era limpede că n-a fost niciun profesionist implicat. Asta din cauză că n-au fost resurse, desigur. Dar nu e oare păcat că o inițiativă așa de frumoasă a avut o aromă de mahala din cauza subtitrărilor? Ca să nu mai zic că la cinematograful Studio, după 0ra 12 coloana sonoră a filmului a suferit o îmbogățire considerabilă cu sunete autohtone: zid în zid cu cinematograful, în inima Bucurestiului, la Piața Romană, e un club pentru manelari care și-a revărsat cu generozitate bucuria de viață și asupra noastră, cinefili și oameni cu fițe culte care în general nu vor să audă de așa ceva.

Locul potrivit

N-am mai fost de mult la BCU. De pe vremea cînd veneam și uitam să mai plec. BCU e un loc frumos și un mediu stimulant pentru creativitate, și exact de asta am eu nevoie acum. În plus, cu BCU am o relație specială de cînd m-am regăsit la raftul de sociologie, în sala 4, Titu Maiorescu. Nu mă refer la un moment de meditație în fața vreunui raft, ci efectiv m-am găsit la raftul de sociologie, adică mi-am găsit cartea Vagabondajul autentic. Cînd am văzut-o acolo acum cîțiva ani, primul sentiment care a pus stăpînire pe mine nu a fost bucuria sau mîndria. Pe scurt, niciun sentiment din registrul pozitiv. M-am simțit mai degrabă stînjenit, ca atunci cînd ești la masă cu niște oameni atît de importanți încît te întrebi ce cauți tu acolo. Căci, cartea mea, pe care eu știam cum am scris-o, nu merita să stea acolo, printre cărți serioase. Însă, prin vreo minune (sau mai degrabă datorită faptului că în România nu prea s-a scris despre vagabondaj) cartea mea era acolo. Apoi, faptul ăsta a devenit cea mai mare satisfacție a mea, mai mare decît însăși publicarea cărții. De atunci, mă simt puțin mai acasă, la BCU.

Cînd eram în Suedia, cei de la Universitatea Uppsala și-au exprimat de mai multe ori părerea de rău că nu îmi pot pune la dipoziție un birou de doctorand, din lipsă de spațiu. Eu nu înțelegeam la ce mi-ar trebui un birou, din moment ce aveam un apartament frumos și liniștit, pe care îl împărțeam doar cu mine însumi, cu un scaun  simplu dar cu un design fabulos (de la Ikea, desigur) în care puteam să stau 12 ore fără să mă doară nimic. Unul dintre profesorii de acolo îmi spunea că el nu poate lucra acasă. Am înțeles atunci de ce oricine are o casă destul de mare și  preocupări intelectuale, are acasă, în afară de living room, dormitoare etc, și o study room, adică un spațiu dedicat muncii. Oamenii sînt ființe complicate, de aceea relația lor cu spațiul, cu lucrurile, este de asemenea complicată. Nu aș fi în stare să explic de ce un loc într-o bibliotecă publică e mai potrivit decît orice alt loc. Probabil cel mai important motiv este dată de rațiunea de a fi a acestui loc. Adică, aici vii ca să citești și să scrii. Acasă există mult prea multe distracții care țin direct de natura spațiului pe care îl numim acasă. Acasă este locul unde le facem pe toate: dormim, mîncăm, iar dormim, ascultăm muzică, vedem filme, ne certăm cu nevasta, dacă avem, și așa mai departe la nesfîrșit. Natura spațiului pe care îl numim acasă este tocmai de a avea ca specific un număr infinit de activități. De aici necesitatea unui loc dedicat special muncii: aici, toate distracțiile, căci există, sînt subordonate activității care reprezintă rațiunea de a fi a acestui loc și care creează spațiul psihic în care poți lucra mai bine decît în altă parte.