Scriu și uite că în urma mea răsare sensul

Cînd am ales subtitlul blogului (scriu și uite că în urma mea răsare sensul), nu știam ce înseamnă asta. La momentul respectiv mi s-a părut că sună bine și cam atît. Acum, după cîțiva ani buni, îmi dau seama că alegerea nu a fost întîmplătoare. Tot în perioada asta mi-am dat seama și că întîmplarea nu e chiar ceea ce credeam eu că e, și că, în consecință, nimic nu e chiar ceea ce credeam eu că e, din moment ce viața e făcută dîn așa-zise întîmplări. Dar să nu mai bat cîmpii. Vreau să spun că uitîndu-mă înapoi după acești cîțiva ani de trăit și de scris (mai mult de trăit decît de scris), văd cum în urma mea, adică a secundelor și orelor și zilelor care aparent se tîrau unele după altele fără vreo însemnătate anume, începă să apară forme care, ei bine, nu par a fi întîmplătoare. Poate ce fac eu acum e doar un mod complicat de a spune că am înțeles că viața mea are sens, că viața in general are sens, că sensul este împletit cu viața la fel ca timpul și materia și spațiul, că acest fel de ființe care sîntem noi, înzestrate cu memorie și imaginație și chestia aia care nu mai e chiar la modă azi, dar asta nu înseamnă că e mai puțin reală, anume voința, trăiesc în cel puțin patru dimenisiuni, și că orice teorie despre viață, dacă vrea să fie cu adevărat despre viață, trebuie să treacă dincolo de spațiu și timp în dimensiunea sensului, acolo unde se întîmplă cele mai intersante lucruri din lume.

Cea mai ușoară modalitate de a verifica pe pielea ta că ce vorbesc aici nu sînt prostii, e de a ține un jurnal. Încearcă să ții un jurnal și după o vreme o să vezi cum viața ta începe să semene cu o floare care crește din ce în ce mai mare și mai colorată, cu petale care se deschid și revelează bogății de neimaginat ale tale și ale Ființei, mai ales ale Ființei. Garantat, a ține un jurnal e cel mai bun mod de a nu te plictisi și de a înțelege ce se întîmplă în viața ta, pentru că un jurnal poate să devină o…hartă existențială, o hartă care îți arată de unde vii, unde ești și încotro pari să te îndrepți.

Nu vreau să laud jurnalul de dragul jurnalului, vreau să spun că e unul dintre mijloacele cele mai bune de te prinde despre ce e vorba în viața asta. Mai sînt și altele. Important e să nu-ți pierzi memoria și să te uiți cu atenție la floarea care crește în urma ta și care ești tu. O să te umpli de mirare cînd o să vezi ce are să-ți spună. Cel puțin așa mi se întîmplă mie.

Am înțeles recent că dintre toate felurile în care Dumnezeu vorbește cu noi, viața noastră, adică biografia (aici îi mulțumesc din suflet lui Martin Buber), este cel mai interesant și mai elocvent text. Uneori e greu de descifrat, dar cu răbdare pasajele mai întunecate ies în cele din urmă la lumină și…răsare sensul. Chiar răsare, ca un veritabil soare. Și ce bine e să te încălzești la lumina lui nepămîntească! Nu există plajă de pe lumea asta care să se compare cu plaja din sufletul cuiva care a înțeles că viața e o poveste care nu doar se spune, dar i se spune. Există Cineva care i-o spune, dar într-un mod atît de minunat încît cel care ascultă nu e doar un ascultător pasiv, nici pe departe, ci e la fel de important ca Cel care i-o spune pentru că într-un sens cît se poate de concret, el însuși este povestitorul și creatorul, la fel de important ca Povestitorul și Creatorul. Sună nebunesc de minunat, știu, și chiar e!

Tot ce contează e să rămîi cît mai mult în viață și să nu-ți pierzi memoria. Feriți-vă, dragii mei, de tot ce vă fură memoria și poate să vă omoare. Poate o să rîdeți, dar sînt mai multe astfel de pericole în jurul nostru decît pare la prima vedere. Știu pentru că am înțeles. Și, Doamne, cîte mai sînt de înțeles, cîte petale mai sînt de crescut, cîte adîncimi de pătruns, cîtă sevă plină de sens de băut!

Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

Despre proşti şi alţi demoni

Tot ce o să spun acum trebuie luat într-un sens moale –  în sensul că, adică, deşi există un sîmbure de adevăr în ce o să spun, e foarte posibil ca în realitate să existe mai multe exemple care să mă contrazică mai degrabă decît să mă confirme.

Am observat în scurta mea viaţă de pînă acum că prostia şi răutatea merg de obicei mînă în mînă. Că, adică, cînd ai de-a face cu o persoană care dă dovadă de o răutate neobişnuită, e foarte probabil ca respectiva persoană să fie şi proastă. Acuma, ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar că prostia e o realitate în lumea noastră, la fel ca şi răutatea, ba chiar că sînt realităţi prevalente, inundante, ştie toată lumea şi n-are rost să ne ascundem după degetul corectitudinii politice, această dictatură asupra limbajului care, în ciuda multelor ei aspecte pozitive, pînă la urmă sfîrşeşte prin a ne sufoca.

Oare ce lege misterioasă a naturii (umane) face ca prostia şi răutatea să meargă mînă în mînă? Nu ştiu, dar concluzia mea e că asta este în definitiv o veste bună. E adevărat că prostia şi răutatea  se pot potenţa una pe alta, făcîndu-l astfel pe purtătorul lor o fiinţă cu adevărat de temut. Toţi am avut de suferit la un moment dat  de suferit de pe urma unui coleg sau vecin răutăcios care, după ce la început, în prostia lui, nu făcea decît să ne provoace un uşor amuzament amestecat cu o indiferentă indignare, a ajuns la un moment dat să ne terorizeze, atunci cînd prostia s-a îmbaracat în vehiculul răutăţii şi a început să facă ravagii (Poate chiar noi am fost cei care au făcut pe alţii să sufere în felul ăsta, pentru că la un moment dat în viaţa noastră toţi am dat dovadă de prostie şi răutate.)

Dar, şi este un DAR mare care este de fapt şi vestea bună, de cele mai multe ori prostia ţine în şah răutatea. Au existat fără îndoială în istorie şi indivizi excepţionali, indivizi deosebit de inteligenţi şi incredibil de răi în acelaşi timp (deşi, la urma urmelor, inteligenţa, atunci cînd însoţeşte răutatea, este tot o formă a prostiei), dar individul rău mediu nu excelează în inteligenţă -este, adică, şi prost. Răutatea în individul respectiv este ca un prizonier într-o celulă, care răcneşte, se loveşte cu capul de pereţi, scuipă,  scoate mîinile printre gratii şi încearcă cu disperare să sfîşie orice ar prinde în mîini, dar nu ajunge foarte departe. Gratiile sînt prostia iar dorinţa lui de a sfîşia este răutatea. Să ni-l imaginăm pe individul ăsta liber, poate chiar înarmat- acesta ar fi un caz în care răutatea ar fi însoţită de inteligenţă, şi ar fi într-adevăr un scenariu de coşmar.

După cum spuneam, faptul că răutatea şi prostia merg de obicei mînă în mînă este pînă la urmă o veste bună. În cazul meu, cel puţin, răii pe care i-am întîlnit pînă acum erau eproape fără excepţie şi proşti, adică oarecum impotenţi în răutatea lor.

Agota şi Agatha, fiinţă şi neant

Acum cîteva zile, se prea poate să fi fost chiar 27 iulie, auzeam pentru prima dată de Agota Kristof, o scriitoare unguroaică care a trăit în Elveţia şi care a scris în franceză. Romanul ei The notebook era folosit de Slavoj Zizek ca un exemplu pentru ceea ce crede el că ar fi singura salvare a umanităţii, anume un creştinism ateist, fără Dumnezeu. În paranteză  fie spus, ideea asta e foarte veche, datînd cel puţin de la Saint-Simon şi August Comte care în 1891 a scris Catehismul pentru o religie pozitivă. Aşa am auzit eu de Agota Kristoff şi mă gîndeam că aş vrea s-o citesc. Azi mă uitam pe Wiki să mai aflu lucruri despre  ea şi am aflat că a murit acum cîteva zile, pe 27 iulie, în casa ei din Neuchâtel. Deci cam în ziua în care auzeam eu pentru prima dată de ea, Agota Kristoff  (al cărei nume ne duce cu gîndul la Agatha Christie) murea sătulă zile, căci s-a născut în 1935. Tot un fel de sublim, mai mult sau mai puţin kantian, e şi sentimentul pe care-l încerc acum, un sublim creat de tensiunea dintre fiinţă şi neant (şi iar ajung la Sartre, fără să vreau). Căci ea murea  (în realitate) chiar în ziua în care se năştea (pentru mine).