Mulțumesc

De ce spune lumea mulțumesc? Pentru că atunci cînd pui mulțumesc dai ceva înapoi, deci e vorba de un schimb, un schimb în care acest cuvînt este echivalent cu fapte și lucruri. Mulțumesc este dovada ultimă că în lumea noastră cuvintele înseamnă la fel de mult ca faptele și lucrurile și că cei care expediază biblicul „La început a fost Cuvîntul” ca pe o simplă vorbă de duh căzută astăzi în desuetudine, n-au înțeles nimic nici din vorba respectivă, nici din lumea în care trăim.

Mulțumesc și eu celor care m-au vizitat anul acesta, cu speranța de a da înapoi o fracție din fericirea pe care o am simțit-o de fiecare dată cînd verificam numărul celor care au dat click pe blogul meu. Deși am spus mereu că eu scriu în primul rînd pentru mine, fiecare vizitator și fiecare click îmi produce o fericire enormă – copilărească, desigur, dar în orice caz enormă. Mi-e greu să îmi explic de ce cîteva zeci de vizitatori pe zi, căci doar foarte rar am mai mulți de atît, îmi produc atîta satisfacție. Mă întreb cum ar fi dacă aș avea cîteva mii pe zi. Probabil aș fi atît de fericit încît ar trebui să se inventeze pentru mine niște medicamente speciale, hai să le zicem depresive, ca să-mi mai ia din fericire și pot funcționa astfel în parametri normali.

În ultimele cîteva luni de zile am avut multe vizite din Polonia, unde nu cunosc pe nimeni, deci sînt destul de curios să știu cine mă citește de acolo și profit de ocazia asta ca să mulțumesc în special cititorului/ei sau citiorilor de acolo.

Anul e probabil intervalul care marchează cu cea mai mare putere trecerea timpului. E destul de mare pentru ca în el să se întîmple tot felul de lucruri, dar în același timp destul de mic pentru a încăpea de mai multe ori în intervalul mai mare care este viața noastră. Ce păcat că și viața noastră nu e decît un biet interval!  Pentru mine, anul ăsta a fost un an foarte tumultuos. În aceste cîteva sute de zile care au trecut, mi s-au întîmplat unele dintre cele mai urîte lucruri din viața mea, dar și unele dintre cele mai frumoase. Asta este, pînă la urmă, viața:  un cocktail în care se amestecă ducele cu amarul, tăria cu slăbiciunea, boala cu sănătatea, luciditatea cu amețeala, dragostea cu ura, și în  ultimă instanță viața însăși cu moartea.

Am înțeles în ultimele zile ale acestui an este că unul dintre cele mai importante lucruri pe care poate să le facă omul pe lumea asta (după citit, nimic nu e mai important decît cititul!), este să se împace cu moartea. Și asta nu e ușor, pentru că trebuie să ne împăcam atît cu moartea noastră, adică cu gîndul că o să murim în cele din urmă, dar și cu moartea celor din jur, care lovește de cele mai multe ori la întîmplare, ca un fulger odios ce vine sub forma unui accident de mașină, a cancerului sau, mai puțin rapid ca fulgerul dar la fel de devastator ca acesta, sub forma bătrîneții. Am mai înțeles că fiecare moment existențial, chiar și cele care ne aduc din ce în ce mai aproape de moarte, are frumusețea lui. Am 30 și am început să mă simt semnificativ mai aproape de sfîrșit decît mă simțeam la 29. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea îmi spunea, auzindu-mă că mă văicăresc în legăgură cu asta, că la 60 de ani o să mă simt la fel de bine ca la 30, și la fel la 90, dacă o să-i apuc. Asta pentru că fiecare moment vine și se adaugă deasupra celor care au trecut deja, încorporîndu-le, ca un munte care crește. Din punctul ăsta de vedere, bătrînețea nu este sfârșitul, ci punctul culminant al ascensiunii existențiale: ai ajuns, în sfîrși, în vîrf! Am mai înțeles și că dacă ai ajuns în vîrf fără să fi făcut copii, trăiești acolo, în singurătatea piscului tău, cel mai îngrozitor sentiment de disperare imaginabil.

Mulțumesc încă odată celor care mă citesc în ciuda derapajelor mele lirice (ce am scris mai sus e un bun exemplu de astfel de derapaj dezlînat) și vă aștept să ne înîlnim și la anul aici. Căci chiar dacă eu o să fiu pe alt continent, locul nostru virtual de întîlnire o să rămînă același. La mulți ani, adică drum bun înspre piscul vostru existențial! Și aveți grijă să nu cumva să ajungeți acolo fără să fi turnat cel puțin vreo trei plozi.

Cogito

E ziua mea şi am decis să mă nasc pe mine însumi, cum ar veni.  Pentru cine nu ştie, Cogito înseamnă gîndesc pe latineşte. În cultura occidentală verbul ăsta a fost făcut vedetă de Descartes, care a produs un declic fundamental în filosofia modernităţii (unii zic că cu el a început de fapt filosofia modernă-eu nu ştiu ce să zic, nu mă pricep) cu celebra sa „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”

Nu mai ştiu cum am ajuns să mă identific cu acest cogito. Rădăcinile acestei întovărăşiri se pierd undeva în negurile, de mult apuse, ale adolescenţei. Cert e că la un moment dat am început să folosesc cogito pe internet, ca id. Pe internet fiecare site vrea un nume de la tine, un nume de utilizator, o identitate virtuală. Ţi se cere să naşti instant cîte un nou alter-ego. Eu am încercat să rămîn la cogito, pe unde s-a putut. Pe Yahoo, de exemplu, cogito era luat, aşa că am zis cogitocata.

Ziceam că am decis să mă nasc pe mine însumi de ziua mea. Sună fantastic, dar chiar aşa e: am decis să îmi fac pagină pe Facebook, ca persoană publică. Am ales categoria scriitor, pentru că scriu. N-am publicat deloc literatură, deci nu sînt de fapt scriitor. Dacă ai blog nu se cheamă că eşti scriitor, oricît de mult şi de bine ai scrie. Un scriitor este cel care e recunoscut ca atare de cei din jur, iar recunoaşterea asta înseamnă să publici cărţi. Da, am publicat şi eu o carte, dar aia nu se pune. Dacă îndrăznesc să mă cred scriitor e pentru că mă simt scriitor, adică simt că dacă o să fac ceva pe lumea asta, o să aibă legătură cu scrisul. Există un pasaj foarte frumos din Borges unde el spune că a ştiut dintotdeauna că destinul său e literar, că o să i se întîmple lucruri rele şi unele lucruri bune, dar că pînă la urmă toate o să fie trasnspuse, transformate în cuvinte; mai ales cele rele, spune el, pentru că fericirea nu are nevoie să fie transformată. Fericirea nu are altă finalitate în afară de ea însăşi. La fel simt şi eu. Asta nu înseamnă că sînt un idiot arogant care se compară cu Borges, ci doar că simt o afinitate sufletească pentru cuvintele lui, atîta tot.

 

Nu trebuie să mai explic de ce am simţit nevoia să mă nasc din nou pe Facebook: ca să exist şi eu pe internet. E singura cale de a primi „like-uri”. Ştiu că orice reclamă e frivolă şi însăşi personificarea frivolităţii, dar cine poate să scape logicii capitalismului? Nimeni. Nici măcar cogito. Aşa că am trimis invitaţii către prietenii mei de pe Facebook, ca să îi anunţ că am pagină şi că le aştept cu infrigurare like-urile. Din cinci sute şi ceva, trezeci şi ceva au dat like. Ceilalţi încă nu. Ştiu de ce doar trezeci şi ceva. Invitaţia de a-ţi plăcea ceva e frivolă (abuzez de cuvîntul ăsta pentru că se potriveşte de minune aici). Dar nu de plăcut e vorba aici, ci de atenţie. Un like înseamnă recunoaşterea existenţei, atîta tot. Şi m-aş bucura foarte mult de mai multe semne alre recunoaşterii existenţei lui Cogito. Dar, cum zicea bancul ăla: vise, Mărie, vise!

 

Coca-Cola=Pepsi=dulce otravă

Nu vreau să îmi transorm blogul într-unul de stil de viaţă. Nu pentru că nu ar fi important cum trăim, ce mîncăm, ce bem şi ce fumăm, cît de mişcăm şi cum. Din contră! Chestiile astea sînt vitale! Adică de ele depinde sănătatea corpului nostru, adică viaţa noastră, cam tot ce avem mai scump pe lumea asta, adică! Dacă am mînca  mai bine, adică mai puţină carne şi mai  multe verzituri, dacă ne-am mişca mai mult cu propriul corp şi mai puţin cu chestii motorizate, viaţa noastră ar fi mai lungă şi mai frumoasă! În plus am fi mai fericiţi, pentru că mişcarea este pentru corp un adevărat drog al fericirii.

Deci motivul pentru care nu vreau să scriu despre stilul de viaţă nu e că nu ar fi important, ci pentru că sînt destui care pot s-o facă mai bine decît mine. Pentru mine scrisul e un fel de respiraţie a sufletului, deci necesară întîi şi probabil doar mie. Chiar dacă scriu pentru alţii şi mă uit de cîteva ori pe zi să văd cîţi vizitatori am mai avut.

Bun, însă motivul pentru care m-am apucat să scriu e că vreau să vă invit să citiţi un articol despre băuturile carbogazoase. Adică Coca-Cola, Fanta, Pepsi şi toate celelalte. Chestiile astea sînt curat otrăvuri! Dacă nu reuşim să mîncăm şi să facem chestii sănătoase, pentru că spiritul e doritor, dar carnea are logica ei care ne face să facem şi să mîncăm tot felul de prostii, măcar să eliminăm băuturile carbogazoase. Puteţi să citiţi aici cît de nenorocite sînt şi ce pustiu de bine ne facem dacă nu ne mai atingem de ele.

Nu de alta, dar vreau ca cititorii mei să fie mai sănătoşi decît ai altora! 🙂

Pe drumul de la mare se mai şi moare

În cea mai mare parte a timpului, viaţa e o fotografie neclară în care binele se amestecă cu răul, frumosul cu urîtul, fericirea cu suferinţa, speranţa cu disperarea. Uneori, ceea ce conform definiţiilor oficiale ar trebui să facă bine, face rău. Cum e cazul unor medicamente cu efecte negative mai rele decît  bolile pe care încearcă să le vindece sau al poliţistului care aseară a intrat frontal într-o maşină ca a mea. Bine că n-a fost a mea! Adică, un poliţist ar trebui să prevină accidentele, nu să le producă. Ştiu, poliţistul e şi el om ca fiecare dintre noi şi deci nu e scutit de accidente. Mă foloseam de el doar ca o metaforă pentru ideea de început, anume că în lumea noastră toate sînt amestecate şi că nicio graniţă nu e chiar graniţă. În cuvintele lui Marx: tot ce e solid se topeşte în aer !  Din fericire, în ciuda impactului frontal la viteză mare (se pare că a fost vina poliţistului, care a intrat pe contrasens), n-a murit nimeni.

La locul unui accident, eşti pus faţă în faţă nu cu fiare stricate şi cu oameni morţi, ci cu însăşi fragilitatea condiţiei noastre, care te izbeşte în plexul stomacului metafizic. Căci nicăieri nu se vede fragilitatea noastră în forma ei cea mai radicală ca în faţa morţii. Moartea, orice altceva ar mai fi, este şi un memento pentru ce sîntem noi de fapt (oare ce sîntem, de fapt?).

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

Sufletul meu e din altă lume

Ție ce-ți tulbură apele sufletului?

Sufletul e, să zicem, ca o apă. La unii e mai limpede, la alții mai poluată. La unii e ca un ocean adînc, profund, la alții e ca un pîrîu subțire care știe doar să curgă repede. Oricum ar fi, cel mai de preț lucru al sufletului e pacea, care mai poate fi numită și fericire, dacă dăm fericirii o definiție mai largă (uneori e foarte bine și cu urmări fericite să dai definiții mai largi, mai ales în cazul unei probleme ca  “ce  înseamnă să cunoști pe cineva“).

N-aș vrea să vorbesc despre alte suflete, pentru că de orice alt suflet mă desparte o prăpastie ontologică (adică un gol infinit de ființă). Mergînd pe bicicletă paralel cu un autobuz, acum vreo 40 de minute, un copil se uita oarecum mirat la mine. De altfel și alții se uitau mirați, așa cum se uită bucureșteanul la cineva îmbrăcat cu sacou, o geantă pe umăr și care merge cu bicicleta: ca la un OZN.

În momentul acela mi-am dat seama că am pace în suflet, și o aveam nu pentru că lumea se uita la mine ca la un OZN, ci pentru că aveam o întîlnire. Am realizat atunci că pacea sufletului meu e afectată doar, sau în principal, de chestiuni sufletești. De exemplu, am mereu probleme cu banii, dar asta nu-mi afectează cîtuși de puțin pacea sufletului. Sînt la fel de senin cînd am sute de euro datorie, chirie neplătită pe mai multe luni și așa mai departe, ca atunci cînd, rar, nu mai am găuri de acoperit și pot chiar să cheltui bani pe  tot felul de lucruri (nu că nu aș face-o și cînd am găuri de acoperit, din păcate o cam fac și probabil tocmai d-asta am atîtea găuri).

Nu aș vrea să-i dau dreptate lui Platon, dar faptul că sufletul meu este afectat mai ales de chestiuni sufletești, deci nu materiale, e în perfect acord cu doctrina idealistă a acestuia, după care sufletul e din altă lume. Sigur, Platon spunea baliverne, pentru că cei mai mulți oameni de pe lumea asta nu pot să doarmă cînd au datorii, deci sufletul lor nu e din altă lume.

Mă simt bine, totuși, simțindu-mă în compania selectă a unor suflete mari pentru care a plînge însemna a plînge nu după “lucruri lumești”, ci pentru lucruri din altă lume cum sînt dreptatea, arta, dragostea.

Sala de lectură a bibliotecii Facultății de Sociologie și Asistență Socială, ora 1 p.m.

Corăbii cu pînze umflate, corăbii scufundate

Loredana scria foarte bine aici despre iluzia care ne orbește uneori, iar pe unii chiar îi omoară, că nu putem înlocui pe cineva de care am fost îndrăgostiți la un moment dat. Ținînd cont de faptul că lumea e plină de oameni minunați (pe care, desigur, poate nu am avut norocul să-i întîlnim încă), e într-adevăr vorba de o iluzie. Dar spune-i asta celui care suferă în chinurile dragostei neîmpărtășite, și o să rîdă de tine. Pentru el, iluzia asta e mai reală decît orice realitate.

Eu vreau să scriu despre altceva. Aș vrea să scriu despre ce efect are, pe de o parte, dragostea iar pe de altă parte lipsa acesteia  asupra felului în care vedem lumea. E vorba tot de o iluzie, dar o iluzie la fel de reală ca cea de care vorbeam mai devreme. La urma urmelor, ceea ce e real în capul meu, e real în realitate, pentru că realitatea este de fapt capul meu. Asta nu înseamnă că nu  există și un alt fel de realitate, poate chiar mai reală, adică cea obiectivă, din afara capului meu, ci doar că realitatea mea subiectivă are suficientă substanță pentru a putea fi numită realitate.

Cînd ni se refuză dragostea, sau orice are funcție și efect de dragoste la un moment dat, ne simțim ca și cum ni s-ar fi scufundat toate corăbiile. Întreaga realitate e colorată într-un gri deznădăjduit, sufocant. Nimic nu mai are sens, nimic nu mai merită, abia dacă mai găsim motivație să ne ridicăm din pat. Tot ce e rău, devine și mai rău. Toate greutățile devin și mai grele. Toate lucrurile frumoase pălesc. Toate scopurile își pierd fascinația. Asta pentru că sentimentul acționează la rădăcină, adică asupra eului nostru, asupra căruia are un efect depresiv. În consecință, toate proiectele și experiențele în care eul este implicat, pe scurt, viața, este alterată, stricată.

Cînd iubim și sîntem iubiți, efectul este invers și putem folosi și în cazul ăsta o metaforă din navigația maritimă: vîntul ne umflă pînzele! Aș putea să mă pierd într-o descriere fără sfîrșit a modului în care dragostea transfigurează întreaga experiență, o colorează în cele mai vii culori, îi dă strălucire, sens, energie. La fel ca și în cazul lipsei de dragoste, este vorba tot de o iluzie (în sensul că lucrurile rămîn la fel, ce se schimbă radical e modul nostru de a le privi, percepția noastră), însă o iluzie extrem de efectivă ce are un impact uriaș asupra modului în care navigăm prin realitate. Cînd ești îndrăgostit sau crezi că ești, niciun munte nu pare prea înalt, nicio problemă imposibil de rezolvat, nicio porcărie pe care viața ne-o servește inevitabil pe tavă la un moment dat nu pare a fi necomestibilă. Explicația e aceeași: rădăcina vieții, eul, este injectată cu vitalitate iar pentru că experiența este împletirea eului cu realitatea, rezultatul este că viața pare a fi creația unui eu atotputernic care își împrăștie peste tot fericirea fără ca ceva, orice, să îi poată sta în cale. Căci orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate fericire.