Acasă

E foarte ușor astăzi să uiți de acasă. Să uiți că mai ai casă. Că mai există sub soare un loc anume, și doar unul, care doar el singur e acasă. E foarte ușor astăzi să te simți peste tot acasă. Și cînd  acasă e peste tot, nu mai e nicăieri. Sau cel puțin așa sînt eu, dacă mă cunosc vreun pic. Și nu e deloc sigur că mă cunosc vreun pic.

Nu mi-am mai vizitat de mult propriul blog. Nu uitasem de el, dar îl împinsesem în anumite zone ale conștinței mele de unde abia dacă mai lumina ca o lumînare slabă, aproape să se stingă. M-am întors la el în seara asta și, la lumina lumînării, i-am văzut paragina și pînzele de păianjen atîrnînd pe la colțurile tavanului și m-a cuprins dintr-o dată melancolia.

Sînt obligat să recunosc că trebuie să existe o legătură între reîntoarcerea mea pe blog și reîntoarcerea mea acasă. Uitasem că mă simt ca acasă aici și că e bine să fii acasă. Dacă n-am mai scris aici e din același motiv pentru care am plecat de acasă, anume pentru a cuceri lumea, sau  cel puțin o lume mai mare decît acasă și respectiv mai mare decît blogul ăsta. Garsoniera asta mică din Ferentariul acesta metaforic în care locuiesc. Voiam un palat în Cotroceni. Și încă mai vreau. Mă bucur că mă întorc acasă dar știu că e aproape accidental că mă întorc acasă și mai ales în trecere. Nu pot să rămîn definitiv acasă și cine mai poate astăzi să fie fericit rămînînd acasă?

N-o să mai scriu  aici la fel de des ca altă dată, dar o să mai scriu,  și o s-o fac cu același fel de dragoste cu care te întorci acasă. Și chiar dacă o să mă mut în vreun palat în Cotroceni vreodată, o să mă întorc mereu aici ca să scriu și să mai curăț pînzele de păienjeni de prin colțurile tavanului.

Peach Tower și Aleea Livezilor: nu există (decît) coincidențe

Recent, mi-a venit o idee genială pentru a face din blogul ăsta ceva mai mult decît este, adică a-l aduce în sfera literaturii. Dar despre asta mai multe peste cinci sau zece ani, dacă o să mai fim în viață și o să mai avem internet și vreun interes pentru scris.

Pînă un alta, în seara asta am fost la Dredd 3D, care e un film intens, întunecat și violent. Simplu, unidimensional, cum zicea cineva despre personajul principal, dar care pătrunde adînc, ca un cuțit bine ascuțit. Faptul că aproape fără excepție viitorul este imaginat ca un loc extrem de întunecat, nu înseamnă nimic altceva decît că umanitatea și-a pierdut speranța. Sau că după ce s-a terminat istoria, după cum ni se spune, dincolo nu e decît deșert. Și în Dredd cu asta avem de-a face, cu umanitatea zvîrcolindu-se într-un deșert urban. Aproape toată acțiunea filmului se desfășoară într-un bloc-turn cu multe zeci de mii de oameni în el. Blocul ăsta e un loc unde domnește violența și mîna lungă a legii nu prea ajunge. Mizerie, droguri, violență. Am fost dus inevitabil cu gîndul la Aleea Livezilor, Ferentari, una dintre cele mai murdare și periculoase străzi din București unde de asemenea domnesc drogurile și violența. Desigur, la scară mult mai redusă decît în mega-blocul din Dredd care, culmea ironiei, se numea Peach Tower. Bineînețeles că am făcut imediat legătura cu Aleea Livezilor: Turnul Piersică și Aleea Livezilor: nume care trimit la imagini frumoase, pure, sănătoase, care miros frumos,  dar care în virtutea nu știu cărui spirit jucăuș al ironiei au devenit nume pentru niște locuri atît de întunecate încît iadul însuși pălește prin comparație. Ai fi tentat să crezi că e mai mult decît coincidență, adică asociere cu totul aleatorie între nume și locuri. Doar că nu e, e simplă coincidență. La fel ca o grămadă de alte lucruri care ni se întîmplă aproape zilnic și pe care sîntem tentați să le investim cu nu știu ce semnificație superioară, cînd ele nu înseamnă nimic mai mult decît înseamnă legătura dintre Peach Tower și Aleea Lievezilor. Așa stă treaba, domnu’ Stoian, și e bine că e așa. Într-o lume în care n-ar exista coincidențe, efectiv am muri sufocați de atîta sens, pînă la urmă.

O umbrelă roz

Tocmai m-am întors din Ferentari, mai exact strada Zăbrăuţilor, acolo unde anul trecut, pe o vreme mult mai întunecată, am făcut fotografia asta. Vremea întunecată se potriveşte mult mai bine cu strada asta decît soarele de azi, mi se pare mie. Deşi astăzi străluceşte un soare vesel peste tot Bucureştiul, pe strada Zăbrăuţilor soarele pur şi simplu nu răsare! Mi-am pus poza asta şi pe un card bancar. Domnişoara de la bancă zicea că i se pare frumoasă. Eu cred că fetiţa cu umbrelă roz o face oarecum frumoasă, dar poza este urîtă! Urîtă e şi realitatea pe care o reprezintă.

Astăzi cu mine au fost şi două studente care îşi fac stagiul de practică la noi. Am urcat pînă la ultimul etaj al unui bloc exact ca cele din imagine, puțin mai la dreapta,  unde am găsit o garsonieră mică şi murdară, plină de copii şi în care singurul adult era drogat cu heroină, aşa că îşi vedea de somnul lui opiaceu fără să-i pese de zarva din jur.

Cuvintele nu pot să descrie impresia pe care ţi-o poate face o astfel de ex-cursie. Doar atît, să urci pînă la etajul patru, să bagi capul pe o uşă şi să pleci. După ce am ieşit din bloc, una dintre studente îmi spune că acum apreciază mai bine ceea ce are. Ăsta e efectul pe care o vizită într-o altă lume decît cea obişnuită, adică lumea  în care oamenii se îmbracă cu stil, merg la film, se duc la cumpăruturi în Mall, beau cafea  la Starbucks şi au camera lor acasă, ar trebui să îl aibă asupra oricărui om sănătos la cap.

Sfîrșiturile lumii

Scriam odată că sfîrșitul lumii vine din Ferentari. Acum aș putea scrie că sfîrșitul lumii vin din Japonia sau din Libia. Ambele locuri au trimis și trimit în continuare unde de șoc prin întreaga lume. Dezastrul din Japonia este cel mai scump din istoria omenirii, citeam undeva. Și este cel mai semnificativ pentru lume în întregul ei pentru că niciodată în istorie n-a mai existat o lume în felul în care există azi, adică o societate interconectată și globalizată. Mai demult, oamenii traiau în țări izolate, cumva asemănătoare insulelor. Astăzi trăim într-un sat global și ce strănută cineva în China poate avea efecte imediat în România sau Marea Britanie.

Dincolo de numărul de morți, de oameni care locuiesc în corturi, de distrugerea drumurilor, de radioactivitate și așa mai departe, cineva scria că semnificația dezastrului din Japonia stă în aceea de a ne fi arătat foarte clar fragilitatea oricărei construcții omenești. Căci Japonia nu e o țară oarecare, ci este una dintre cele mai avansate din lume, cu sisteme de protecție extrem de sofisticate, cu trenuri care nu cumulează împreună un minut de întîrziere într-un an și așa mai departe. Eu am avut mereu sentimentul fragilității oricărei construcții omenești, poate din cauza asta am și o înclinație serioasă către metafizic.

Revenind la sfîrșitul lumii, el poate veni de oriunde: din Ferentari (cineva din Ferentari mi-a lăsat un comentariu foarte supărat la postul Sfîrșitul lumii vine din Ferentari , îmi pare rău că nu a fost clar pentru toată lumea că foloseam Ferentariul ca un simbol, nu mă refeream în primul rînd la cartierul bucureștean și în orice caz nu la întreg cartierul, mă refeream mai ales la cîteva străzi din Prelungirea Ferentari, dacă e nevoie să mă localizez, totuși), înțeles ca sfîrșit al umanității prin droguri- din Africa, înțeles ca victorie a bolii și sărăciei- din Orientul Mijlociu, ca victorie a războiului asupra păcii- din Japonia, ca victorie a naturii dezlănțuite asupra sisificelor întreprinderi omenești. Și mai poate veni oricînd din mine însumi, ca eșec al vreunui organ vital sau al spiritului, adică al capacității mele de a-mi păstra și dezvolta umanitatea.

Carvasăzică, perspective de sfîrșit al lumii avem din belșug. Umanitatea pare a fi un fir subțire de apă de al cărui izvor el însuși se îndoiește și habar nu are unde se varsă și nici de ce curge. Totuși, credința mea e că sfîrșitul lumii n-o să fie un accident. O să fie climaxul istoriei și împlinirea acesteia, și din motivul ăsta nu avem motive să ne temem  de niciunul dintre sfîrșiturile lumii enumerate mai sus. Ar fi, însă, uman din partea noastră să ne lăsăm păstrunși de suferința japonezilor și libienilor, doar așa putem fi siguri că sfîrșitul lumii n-a venit deja!

 

Sfîrșitul lumii vine din Ferentari

Știți gluma aia, cum că românii nu au de ce să se sperie de sfîrșitul lumii, dat fiind că ei sînt oricum cu vreo sută de ani în urmă? Aia e o glumă, dar realitatea e alta și e tristă. Ferentari e pentru bucureșteni un cartier care simbolizează tot ce e mai rău în oraș și poate în lume. Eu aș zice mai mult: Ferentari nu e doar sfîrșitul Bucureștiului, în sensul de periferie. Ci e și sfîrșitul lumii, dacă prin lume înțelegem viață socială organizată astfel încît să facă posibilă supraviețuirea umanității. Căci în Ferentari, umanitatea dă înapoi în fața heroinei, sărăciei, legii junglei, gunoiului. Cei mai mulți dintre noi habar nu au cum se trăiește acolo. Sînt unii pe care serviciul îi trimite pe acolo. Dar cel mai trist e că sînt oameni, foarte mulți normali, alții traficanți de droguri, foarte mulți dependenți de heroină, care efectiv trăiesc acolo. Să te muți acolo înseamnă practic să îți condamni familia la moarte socială și poate chiar moarte fizică. Am văzut destule familii distruse din cauza faptului că n-au avut bani de casă în altă parte a orașului. Poate casele sînt mai ieftine în Ferentari, dar prețul pe care trebuie să îl plătești pînă la urmă e incredibil de mare.

Știți reclama aia făcută de Petrom, parcă, în care gps-ul ia ca reper diverse gunoaie? La următoarea grămadă de gunoi faceți la dreapta,  spune o voce de femeie care joacă rolul gps-ului. La radio sună, evident, ca o exagerare. În Ferentari e efectiv posibil să te ghidezi după gunoaie și uneori practic imposibil să ajungi unde vrei din cauza lor, după cum reiese din poza de mai jos.