Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.