Fantezie lingvistică

Curînd o să te trezeşti agăţat între două limbi

Cătăline

Înotînd stîngaci printr-un sos lingvistic

Cu arome necoapte

Uite, deja limba ta maternă

Nu-şi mai găseşte cuvintele

Şi tot nu eşti sătul

Căci visezi la alte limbi

Ai fantezii

Cu limba-ţi curioasă

Împleticindu-se prin toate colţurile gurii

După delicii suedeze

Şi în cele din urmă toate limbile

O să scoată limba la tine

Sfidătoare

Ca o femeie pe care ai avut-o

Dar nu chiar din cap pînă-n picioare

În cazanul cu smoală

Where to go este filmul de diplomă al unui student german cu rădăcini în România, care poate fi văzut aiciAre doar treizeci de minute şi de la minutul 13 apar şi eu, aşa că merită văzut. Hm, cam lipsit de modestie, ca de obicei. Atenţia i-a fost atrasă spre România de evenimentele din prima parte a anului de la Piaţa Universităţii. Acolo unde s-a făcut prima încercare de a-l da jos pe Băsescu, o încercare cinstită, frumoasă chiar, de partea căreia eram şi eu. Apoi a venit încercarea bagabonţească a lui Antonescu şi Ponta, şi atunci m-am trezit obligat să ţin cu un om pe care înainte îl dispreţuiam, adică Băsescu.

Autorul filmului a încercat să înţeleagă semnificaţia evenimentelor din Piaţa Universităţii în termenii manifestării unui soi de conştiinţă colectivă. Eu mărturisesc că nu înţeleg ce au însemnat, dar sînt aproape sigur că acum nu mai înseamnă nimic. Ceea ce înseamnă că nici atunci n-au însemnat mare lucru. În filmul ăsta apar un pic mai gras, cum eram în primăvară, alături de cineva ca Vintilă Mihăilescu, ceea ce desigur e o mare onoare pentru mine. În film mai apare şi un căutător în gunoaie. Bănuiesc că şi el ar fi măgulit de companie, dacă ar vedea filmul.

În film, poziţia mea este una anti-patriotică, de tipul „(din România) scapă cine poate”. Spun acolo că nu cred în salvarea colectivă, ci doar în soluţii individuale. Poate sînt laş, ziceam acolo, dar măcar sînt consecvent cu tot ce scriu pe aici.

Filmul mi se pare frumos, bine făcut, în special la minutul 13 unde pe fondul unei seri bucureştene se aude emisiunea Loredanei Dumitraşcu, unde invitat eram eu. Aşa m-a auzit prima dată autorul filmului, care apoi m-a contactat şi întrebat dacă vreau să apar în documentarul lui.

Sînt unii care mă înţeleg mai mult şi alţii care mă înţeleg mai puţin. Motivele mele pentru a pleca din ţară, într-o ţară mai bună, sînt similare cu cele pentru care vreau ca într-o zi să mă însor cu o fată frumoasă. Pentru că e posibil, adică. Există locuri pe lumea asta unde aş putea să respir mai în voie, poate chiar să înfloresc.

La serviciu, de exemplu, sînt văzut de către unii drept cel mai prost consilier de probaţiune din sistem. Asta n-ar fi atît de tragic, pentru că nu dau mulţi bani pe părerea respectivelor (căci despre nişte femei este vorba; pentru că tot a venit vorba: Doamne fereşte de o femeie şef!; la mine nu e şef o femeie, din fericire, dar tot un soi de matriarhat este- eminenţe cenuşii care strunesc din umbră, cum s-a întîmplat de fapt tot timpul în istorie,  femeia oprimată şi fără putere într-o lume a bărbaţilor fiind unul dintre cele mai mari mituri ale contemporaneităţii). Ce e tragic e că aceste eminenţe reuşesc să impună reguli pentru toată lumea şi să creeze un mediu toxic, cu care eu nu mă identific deloc, dar în care sînt nevoit să funcţionez. Vreau să lucrez într-un loc unde există provocări, unde să îmi pot pune la treabă potenţialul, unde să existe pedepse şi recompense, nu o apă călîi-amăruie unde înfloresc doar mucegaiurile.  Şi cu toate astea locul unde lucrez acum e  superior din aceste puncte de vedere multor altora din România. Cei mai mulţi oameni sînt de treabă. Doar că puţin mucegai e suficient pentru a strica toată ciorba.

Nu avem o cultură a protestului, cum zicea cineva în filmul ăsta, şi cum ziceam şi eu, dar cu alte cuvinte (sîntem o ţară de resemnaţi), în schimb avem o cultură descrisă foarte bine de metafora caprei vecinului: să moară! Să moară capra vecinului înseamnă proliferarea la nesfîrşit a unei culturi a sărăciei (materiale şi spirituale), deci motivul principal pentru  care lucrurile merg prost în România. Cînd vom înţelege că bunăstarea individuală depinde de cea a celor din jurul nostru, că avem toţi de cîştigat dacă ne susţinem şi promovăm reciproc, în loc să încercăm să ne căţărăm unii pe umerii celorlalţi, ca Elena Ceauşescu pe umerii lui Nicoale în  cazanul cu smoală, poate va răsări soarele şi în ţara noastră.

P.S.: Primul comentator de pe Vimeo, unde se poate vedea filmul, zicea de băiatul din parc, adică de mine, că nu prea-şi găseşte locul.  Fără să ştie, respectivul a spus un mare adevăr despre mine în general. Dar el se referea la locul meu în film, desigur. Toată lumea vorbeşte acolo despre încotro se îndreaptă România, despre cum să punem toţi umărul ca s-o ducem undeva, în timp ce eu vorbesc doar despre cum să fac să las mai repede România în urmă. Observaţia lui este pertinentă şi aş fi de acord cu el dacă atitudinea mea ar fi singulară, a vreunui ciudat egoist. Doar că nu e. Ca mine gîndesc mii tineri, unii au plecat deja, alţii doar aşteaptă o ocazie. Sînt, deci, reprezentativ pentru o întreagă armată de tineri şi nu doar tineri din România. Faptul că un film despre încotro se îndreaptă România ţine cont şi de părerea unora, deloc puţini, care vor să se îndrepte înspre undeva fără România, mi se pare justificat. De altfel ar fi fost o neghiobie să nu facă asta, pentru că ar fi ignorat unul dintre cei mai importanţi vectori ce pot influenţa, în bine sau în rău, direcţia unei societăţi. Şi nu spun asta doar pentru că sînt şi eu pe acolo. Puteam foarte bine să nu fiu. La urma urmelor nici măcar nu arăt aşa de bine pe sticlă.

Bice pe spate

Un prieten care a primit recent un job în lumea arabă, adică islamică sau muslmană, îmi povestea zilele trecute că în Arabia Saudită, una dintre cele mai conservatoare ţări islamice, un bărbat a discutat pe stradă cu o femeie şi i-a dat numărul de telefon. Poliţia religioasă- am uitat cum se cheamă, dar e chestie care face ca fosta noastră Securitate să pară ca nişte copii de la grădiniţă care se joacă şi ei cu ce pot prin nisip- a intervenit imediat şi bărbatul a fost arestat. A primit o pedeapsă de o săptămînă în închisoare şi 80 de bice pe spate. Asta nu se întîmpla acum 500 de ani, ci în 2012. Acolo alcoolul e interzis, adulterul se pedepseşte cu moartea şi în general viaţa se joacă după alte reguli, mai ales pentru femei care au un statut doar puţin mai privilegiat decît al obiectelor. Chiar, în povestea asta nu ştiu ce s-a-ntîmplat cu femeia. Dacă el a luat bice pe spate, probabil ei i s-a tăiat mîna cu care a luat biletul sau chiar a fost omorîtă de vreun frate sau  tată sau soţ. Se practică acolo astfel de omoruri în familie. Se cheamă omor de onoare.

Ce mă miră cel mai mult la toată povestea asta e că prietenul meu nu e deloc idignat pînă la Alah de situaţia asta. Din contră, mi s-a părut că ecoul în el a fost un fel de respect resemnat. Şi asta în condiţiile în care tipu’ ăsta ar lua puşcărie pe viaţă şi milioane de bice pe spate pentru cîte numere de telefon a dat şi ar da.

Îndrăgostit de o bătrînă

Unii zic că termeni ca bătrîn/bătrînă nu sînt politically correct. Că în loc de ei ar trebui să folosim persoane cu mulți ani la activ sau alte eufemisme. Oare bătrînețea sau moartea sînt politically correct? Atunci de unde unde ideea stupidă că reflectarea lor în limbaj ar trebui să fie? Comentariul ăsta a fost doar ca să-mi apăr titlul.

Am scris textul ăsta ieri cînd visul era încă proaspăt.

Am visat că voiam cu disperare să mă întîlnesc cu femeie foarte bătrînă pe care o cunoșteam. Din ce simțeam în vis reieșea limpede că aveam o istorie cu ea, însă amintirile erau un fundal încețoșat.  Știam doar că vreau să o văd. Cum se întîmplă în vis, n-am reușit să ajung la ea la timp și cînd în sfîrșit am întrebat pe cineva dacă o pot vedea, mi s-a spus că e ieșită în seara asta, că s-ar întoarce abia după 9:30. Nu pot să pun în cuvinte sentimentul de pierdere iremediabilă pe care l-am avut cînd am aflat că o pot vedea abia după 9.30. Simțeam că fiecare oră pe care n-o petrec cu ea e o oră pierdută. Era ca și cum ar  fi murit, însă chiar dacă era foarte în vîrstă, în visul respectiv nu exista deloc pericolul ca ea să moară chiar atunci. Totuși, problema era că n-o pot întîlni imediat, că trebuie să aștept cîteva ore, și din cauza asta sufeream cumplit. Nu știu cine era bătrîna din vis. Poate era arhetipul unei Personalități, pentru că evident nu eram îndrăgostit de ea pentru fizic. Faptul că fizicul ei era îmbătrînit, deci nu putea să mă atragă în nici un fel, e evident plin de semnificație.

M-am trezit cînd visul era încă proaspăt și am încercat să mă agăț de sentimentele puternice pe care tocmai le trăisem, să le prelungesc cumva în realitate, pentru a le înțelege mai bine. Poate ar fi trebuit să scriu chiar atunci, pentru că doar scrisul solidifică gîndurile, însă n-am făcut-o. Am  formulat totuși, atunci, o ecuație pe care mi-o amintesc bine. Cu mintea pe jumătate trează, mi-am explicat mie însumi atunci că ce simțeam pentru bătrîna respectivă era rezultatul unicității și al fragilității ei. Adică: unicitate (personalitatea ei care mă fascina și care evident era TOTUL din moment ce era bătrînă)+ fragilitate (din nou, simbolizat de faptul că era bătrînă, deci aproape de moarte)= egal dragoste (sentimentul că fiecare oră pe care n-o petreceam cu ea era o oră pierdută iremediabil din moment ce moartea era la doi pași). Poate eram influențat de definiția dată de Frankl dragostei și pe care o reproduceam și eu aici acum cîteva zile în textul cu titlul Hai să fim mai mult decît animale. În mod evident definiția respectivă a jucat un rol important în visul meu. Însă o parte la fel de importantă a venit din mine însumi, mă refer la simbolismul bătrîneții care sugera ideea de fragilitate. Frankl vorbea despre unicitate  (personalitate) ca element esențial al dragostei. “Eu” (îl pun între ghilimele pentru că e vorba de mine în vis-mă feresc să-i zic inconștient pentru că e un termen mult prea abuzat și prea puțin înțeles) am introdus dimensiunea fragilității, a faptului de a fi doar o fluctuație minusculă în oceanul timpului, la fel de esențială pentru orice definiție a dragostei.

Am scris ca să nu uit, pentru că  impresia lăsată asupra mea de  visul ăsta a fost foarte puternică. Încă mai simt urmele emoționale lăsate de el prin conștiința asta trează în care sînt acum. Însă scriind, am trivializat-o, pentru că experiența a fost mult dincolo de puterea de reproducere a limbajului. Dar mai bine trivializat decît deloc.

Spor de penibilitate

Cred că sînt într-o perioadă foarte frumoasă din viața mea. Sînt, cum ar zice unii, într-un trip pe BCU. Îmi petrec aproape fiecare zi acolo și nu e un loc chiar nepotrivit pentru a-ți petrece zilele. Locul ăsta chiar ușurează durerile nașterii, căci zilele astea trebuie să nasc și eu. Și mă chinui să nasc aproximativ opt ore pe zi. Sînt femeie în durerile nașterii, sînt tată care așteaptă tremurînd de emoție pe hol, sînt moașă și sînt chiar și nou-născutul care vine pe lume. Și totul se întîmplă în BCU, care, din nou și după cum se vede și din poza asta, nu e deloc un loc urît.

Totuși, așa frumos cum este, nu e scutit de penibilitate. De fapt, tocmai faptul că s-a scos penibilitatea e o problemă pentru unii. Acum că a trecut iarna și oamenii nu mai au haine groase, doamnelor de la garderobă li s-a tăiat salariul. Vă rog să mă credeți, dragi cititori, respectivele doamne nu mai au alt subiect de discuție. De fiecare dată cînd sînt acolo, își murmură și uneori chiar își strigă în gura mare nemulțumirile. Așa se face că am auzit și eu cum de s-a ajuns în situația asta tristă. Printre altele, se pare că le-a fost tăiat sporul de penibilitate. Acum, chestia asta sună atît de amuzant încît prima dată am crezut că nu am auzit bine. Apoi am analizat ce auzisem și am ajuns la concluzia ca nu poate să fie vorba de altceva. Deci, adio spor de penibilitate! Din păcate, însă, asta nu înseamnă că odată cu sporul de penibilitate al doamnelor de la garderobă, a dispărut și penibilitatea însăși, din BCU. Adevărata penibilitate nu e a doamnelor de la garderobă, ci chiar a bibliotecii, făcînd parte din însăși structura acesteia.

De exemplu, deși măsurile de securitate erau oricum aproape draconice (la ieșire e tot timpul un paznic în uniformă care te privește ca pe un potențial suspect, nu ca pe un consumator de produse intelectuale), ieri a mai fost introdusă una. E, poate, firesc să fim tratați cu suspiciune și neîncredere, în țara asta, dar mie nu-mi place. O altă mostră de penibilitate este dată de un anunț care te întîmpină undeva la intrare: Vă rugăm să aveți un comportament civilizat în bibliotecă! Acum, dacă cineva are înclinații necivilizate, și sigur că sînt destui d-ăștia, mă îndoiesc că un anunț pe un carton îl va educa prin simplul act al citirii. Însă un efect instant și general are cartonul ăla, fără îndoială, și anume de a ne face pe noi toți ceilalți, care sîntem civilizați, fie și pentru simplul motiv că e greu să fii altfel într-un loc ca o bibliotecă publică, să ne simțim penibil. Mi-ar plăcea să ne taie și nouă cineva spor(t)ul ăsta de penibilitate la care ne supune acest loc altfel admirabil.

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

Fericire cu forța: cadoul sărbătorilor de iarnă pentru toți neîndrăgostiții din lume

Se apropie. Am început deja să-i simt mirosul în aer. Vorbesc despre perioada asta de final de an, o perioadă în care, după cum scriam altă dată, parcă plutește în aer obligația de a fi fericit. Obligația asta e una dintre cele mai prăpăstioase dintre toate. Nu m-aș mira dacă în luna decembrie ar fi mai mulți sinucigași decît în alte luni, tocmai din cauza acestei obligații la fericire. Adică, obligațiile de a merge la școală sau la un serviciu chinuitor și prost plătit, de a fi respectuos cu o vecină acră, de face curat prin casă și așa mai departe, poate sînt neplăcute, dar sînt suportabile. Însă obligația asta la fericire e insuportabilă. E insuportabilă pentru că e un imperativ care însă nu-ți pune la dispoziție și mijloacele necesare pentru a fi fericit. De fapt, nici măcar un scop bine definit nu e în stare să îți pună la dispoziție. Îți spune doar așa, vag: Măi ăsta, pune mîna și fă ceva să fii fericit, ca să nu fii mai prost decît restul lumii! Acum mă, n-auzi?!! Urgent!!!

Există o singură categorie de oameni care nu simt biciuirea asta întru fericire, anume îndrăgostiții, căci ei sînt fericiți deja. Există și alte motive pentru care oamenii se cred fericiți, dar sînt cu adevărat doar atunci cînd iubesc. Restul sînt pseudo sau cel mult cvasi-fericiri, aproximații. Deci acum nu scriu despre norocoșii îndrăgostiți, ci despre noi, ăștialalți, care n-am avut norocul să ne îndrăgostim. Căci pentru a te îndrăgosti e nevoie de cel mai mare noroc dintre toate, sau de cea mai mare minune dintre toate, ceea ce e tot aia. Pentru mințile noastre scurte, norocul se confundă în așa măsură  cu minunea și minunea cu norocul, încît nu are niciun rost să încercăm să facem distincție între ele.

Cum să facem să fim și noi fericiți? Acum ar fi cazul să scriu o chestie d- aia care îți spune cum să faci ceva în zece pași. Cînd am scris de ibricul de cafea, m-am mîndrit că am reușit în cinci. Acum aș fi fericit cu zece. Dar ce zic eu, aș fi fericit și cu o sută. Aș fi fericit cu orice număr de pași despre care aș ști sigur că mă vor duce la fericire. Dar tot ce știu e că nu există așa ceva. Sigur, am putea să ne îndrăgostim. Dar de cine??! Dacă nu ne-am îndrăgostit pînă acum (eu am 28 de ani), e puțin probabil să ne îndrăgostim tocmai acum, la început de decembrie, ca să scăpăm de biciuirea sărbătorilor.

Ar mai fi o soluție, una ceva mai pragmatică. Una la care de fapt apelează  toată lumea, sau mai precis cei pe care îi ține buzunarul. Da, buzunarul, pentru că e vorba de bani, și anume, avem impresia că putem să ne cumpărăm fericirea de la magazinele de firmă sau, cei mai săraci dintre noi, de la hipermarket. Așa se face că cei care își permit se îngroapă în lucruri în perioada asta. E știut că femeile apelează frecvent la calea asta înspre fericire sau mai bine zis satisfacere, și i-au și pus un nume (terapie prin shopping). Mie mi se pare că exagerează. Terapiile sînt necesare cînd e vorba de vreo boală. Dar aici nu e vorba de o boală propriu-zisă, ci doar de o stare de rău sau de ne-bine.

Oricum ar fi, terapia asta nu e pentru mine. În primul rînd pentru că nu sînt destul de simplu la suflet încît să mă mulțumesc cu fericirea cumpărată de prin magazine. Iar în al doilea, deoarece, chiar dacă aș fi atît de simplu încît să mă păcălesc cu jucării, haine și parfumuri, sînt mai degrabă sărac și după ce platesc chirie, rate și alte datorii, nu mai rămîne mare lucru pentru terapie.

Carevasăzică, n-am decît să-mi pregătesc spatele pentru biciuit. Partea bună la sărbătorile de iarnă și sărbători în general, e că trec repede.

PS: Nu sînt în vreo depresie la momentul cînd scriu articolul ăsta. Doar o anticipez.