Visele sînt ca fulgii de zăpadă

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Anunțuri

În cer și pe pămînt

Uneori  am sentimentul că lumea o ca o foaie albă de hîrtie. Nescrisă, adică deschisă oricăror posibilități. Toate scenariile care ne par absurde atunci cînd le vedem în cîte un film, pe care Hollywood-ul le-a făcut indigerabile doar pentru că a abuzat de ele, sînt de fapt posibilități ale lumii reale în care trăim. O, lume glorioasă, foaie albă de hîrtie, goală și gata să fie umplută cu tot felul de povești fantastice și fierbinți! Că poveștile pot fi tragedii e foarte probabil. La urma urmelor tragediile sînt cele mai frumoase povești. Dar pot fi și basme cu zîne și cu fire de aur rupte și reimpletite după mult timp și în alte locuri, cu întorsături neverosimile, visuri împlinite exact așa cum au fost visate sau chiar mai bine și așa mai departe.

Credința că putem fi personajele unor povești fantastice ne-a fost sufocată cu multe straturi de cîrpe. Abuzul hollywoodian, cinismul unor vremuri cu inima frîntă și raritatea inerentă oricărei povești excepționale. Căci dacă n-ar fi excepțională, nu s-ar mai povesti. Dar, nota bene!, posibilitatea e ceva și probabilitatea e cu totul altceva. Dacă ceva nu e probabil, nu înseamnă că e și imposibil. E adevărat că probabilitatea unei posibilități poate să fie atît de mică încît for all practical purposes, cum zic englejii, posibilitatea respectivă să fie de fapt imposibilă.  Dar poveștile fantastice, acelea care ne trimit armate de pitici dansatori în sus și în jos pe șira spinării atunci cînd le auzim, și ne fac să zîmbim aprobator înspre transcedență, recunoscînd că trăim într-un univers mult mai misterios decît ne imaginasem (There are more things in heaven and earth, Horatio…), sînt nu doar posibile, dar și probabile într-o măsură suficientă pentru a merita să sperăm că într-o zi ne vom trezi și noi, personaje deloc excepțioanale, într-una.

Dedicat Puiului zburător prin lume.