Românul e frate cu bulgarul

În fiecare dimineaţă, înainte să ies din casă, aud claxoanele nervoase ale soferilor blocaţi în trafic pe Calea 13 Septembrie. Nervozitatea din claxoane se transfera cumva şi asupra mea, gîndindu-mă că în scurt timp trebuie să intru şi eu în nebunia aceea, fie cu maşina mea, în rarele cazuri în care merg cu maşina la serviciu, fie cu autobuzul. Însă de cînd mi-am luat bicicletă claxoanele nervoase au asupra mea efect de Redbull, ca să zic aşa, adică îmi dau aripi. Căci cu bicicleta pot să zbor, chiar dacă nu pe deasupra, ci printre maşinile blocate în trafic, aşa că atunci cînd aud claxoanele, tot ce simt e milă pentru şoferii nervoşi şi ceva vecin  cu fericirea pentru mine, ştiind că în aproximativ 13 minute ajung la serviciu. Poate endorfinele de care mai vorbeam şi altă dată sînt de vină, însă partea zilei în care sînt pe bicicletă e de departe cea mai frumoasă dintre toate.

Recent mi-am înmatriculat şi eu maşina în Bulgaria. În Romania, înmatricularea şi toate taxele pe un an m-ar fi costat în jude de 2500 de euro. În Bulgaria, m-a costat totul, inclusiv platforma care m-a trecut graniţa, 400 de euro. 400 de euro şi 4 ore din viaţa mea, pentru că Boris, bulgarul care s-a ocupat de maşina mea, avea trecere la toate cozile şi trecea înaintea tuturor. Maşinile înscrise în Bulgaria sunt în perfectă legalitate, doar că tindem să le privim ca şi cum ar exista cumva la limita legalităţii. Poate e vorba de o maşină frumoasă, dar în ochii noştri faptul că e înscrisă în Bulgaria o face să pară mai puţin frumoasă. Înainte de a fi mijloace de transport, maşinile sunt, poate pentru noi românii mai mult decît pentru alţii, indicatori de status. Astfel, o maşină are, pe lîngă alte funcţii, şi funcţia de a simboliza. Poate simboliza putere, bani, faimă etc. Tocmai din cauza asta numerele unei maşini îi pot afecta atît de mult funcţia. Un BMW cu numere de Bucureşti e privit cu totul altfel decît acelaşi BMW cu numere de Bulgaria (sau cel puţin aşa mi se pare mie). Asta pentru că numerele de Bulgaria spun despre proprietarul maşinii că acesta a nu „merită” să fie proprietarul maşinii, cel puţin nu la fel de mult ca cel cu numere de Bucureşti şi care e mai legitim. Cînd spun că nu merită, nu mă refer la merite personale, pentru că sînt mulţi cei care nu şi-au cîştigat maşinile prin muncă grea şi cinstită. Prin „merită” voiam să subliniez discrepanţa dintre puterea simbolică a maşinii şi statutul simbolizat. Mai simplu spus, o maşină cu numere de Bulgaria are o putere simbolică mai mică decît una cu numere de România. Sau poate are o putere simbolică la fel de mare sau chiar mai mare, însă puterea ei simbolică este orientată în jos, nu în sus.

Oricare ar fi situaţia simbolică a maşinilor înscrise în Bulgaria, cert e că din punct de vedere sociologic explozia de maşini bulgăreşti din ţara noastră e perfect explicabilă şi cît se poate de naturală. Individul e (în general) un actor raţional care se orientează în funcţie de oportunităţi. Dacă mii de români îşi înscriu maşinile în Bulgaria, asta e rezultatul unei oportunităţi  şi conduitei actorilor raţionali care exploatează această oportunitate, aşa că n-ar trebui să se mire nimeni, cu atît mai puţin cei care au creat condiţiile pentru situaţia asta, adică iubiţii noştri conducători. În ilegalitate sînt nu cei care circulă cu maşini înscrise în Bulgaria, ci Statul Român care menţine o taxă de primă înmnatriculare ilegală şi care  face lumea să se îndrepte spre meleaguri mai normale cînd vine vorba de taxare.

Aţi urmărit reflecţiile (rutiere) ale unui proprietar de BMW înscris în Bulgaria care circulă mai mult cu bicicleta şi care au fost scrise mai mult pentru el decît pentru alţii.

Cuadernos Literarios

Un prieten bun cu preocupări și înzestrări literare, Fabianni Belemuski, care locuiește în Madrid, a pus pe roate un vis care mi-a trecut și mie prin cap. Dar lucrurile care îmi trec mie prin cap de obicei rămîn acolo. Ceea ce poate, într-adevăr, e un lucru bun. Din fericire ideea de a crea o revistă literară care i-a trecut lui Fabianni prin cap, nu a rămas acolo. Dovada se poate accesa cu un simplu click chiar și de aici, de pe blogul meu. Revista se cheamă Cuadernos Literarios și conține proză, poezie, eseuri, etc, în limba spaniolă și engleză. Eu spaniolă nu știu, dar trăiesc cu impresia că știu, cît de cît, engleză, așa că am scris și eu ceva. Eseul, intitulat Of  beautiful women and other demons, poate fi citit aici și în el dau cîteva ture foarte nervoase frumuseții, ca și cum aș avea ceva de împărțit cu ea. Cei care au citit textul și mi-au dat feedback au zis că nu e rău. Așa că, din moment ce nu e rău, invit să judecați dacă nu cumva o fi chiar bun. Designul paginii web care găzduiește revista a fost făcut de fratele meu mai mic, Ionuț. În concluzie, sînt mîndru atît de Fabianni, cît și de Ionuț, deși amîndoi or să fie cumva nemulțumiți de calitatea acestei recunoașteri publice.

PS: Dacă cineva are nevoie de o pagină web, din cîte știu eu fratele meu lucrează foarte ieftin. Mă întreb de ce nu-mi fac și eu un blog mai sofisticat, pe un domeniu unde aș putea să fiu mai vizibil. Probabil, dacă nu l-am supărat cu ceva în ultima vreme, Ionuț mi-ar aranja gratis pagina. La urma urmelor, cred că scriu ceva mai bine decît mulți bloggeri care se laudă că fac bani din chestia asta. În orice caz, eu nu vreau bani, vreau doar faimă. În seara asta am vizitat și eu blogul unui astfel de om de succes, și am fost întîmpinat de cîteva referiri succesive- foarte explicite, în modul ăla cel mai explicit posibil pe care îl știe toată lumea, de fapt- la actul excreției. Îngrășămînt pentru blogosferă?

Să te scalzi în apa sufletului

Mă uit la ultimele mele posturi şi parcă nu le-aş fi scris eu. Sînt parcă prea  ieftine. Oricine scrie şi e serios ajunge la un moment dat să se întrebe de ce scrie. Spre bătrîneţe, Cioran se hotărîse să nu mai scrie. Se întreba : la ce bun să mai înmulţesc cărţile? Ce-i păsa lui?! Era bătrîn şi faimos. Chiar aşa, la ce bun să mai înmulţească cărţile? Aproape tot ce facem e în esenţă egoist, chiar şi faptele altruiste, cum atît de bine s-a priceput să ne arate Nietzsche. Şi scrisul e tot un act egoist, pentru că are ca singur scop afirmarea sinelui (Nu-i aşa că mi-aş dori să am cel mai citit blog din România? Sincer? Nu, nu-i chiar aşa. Adevărul gol-goluţ e că mi-aş dori să am cel mai citit blog din lume. Pentru asta ar trebui să scriu în engleză. Sau în chineză.)

În momentele de luciditate în care îmi aduc aminte că nu voi avea niciodată cel mai citit blog din lume, îmi spun că blogul e bun şi la altceva. Fie şi pentru funcţia lui de jurnal, şi tot e bun la ceva. Peste vreo 20 de ani, dacă nu o să mor între timp, o să mă uit la textele astea şi o să fiu nostalgic, fericit, o să călătoresc efectiv în timp, cu ajutorul lor.

Azi, pentru cîteva secunde, am fost efectiv fericit cînd am citit un email. E vorba de finalizarea unui răspuns important despre care scriam  acum vreo 2, 3 săptămîni. Din fericire, eram singur în birou şi am putut să-mi manifest nestingherit bucuria. Mai întîi mi-am frecat palmele, cum fac eu de obicei cînd mă bucur. Apoi am eliberat nişte chiote (aşa le zice?). Însă bucuria rămîne întotdeauna în interior, imposibil să-şi găsească un loc în lume, printre lucruri. Dacă şi-ar găsi, poate ar dura mai mult, căci avînd consistenţa lucrurilor, s-ar permanentiza. Dar rămîne în suflet şi trece, ca toate lucrurile din suflet. Sufletul e ca un rîu în ale cărei ape nu te poţi scălda niciodată de două ori (l-am parafrazat pe Heraclit, pe Parmenides ? nu mai stiu..)

Gata, de azi am certitudinea că din ianuarie voi fi la Universitatea Uppsala, Suedia, unde voi avea ocazia să lucrez cu Grace Davie. Mai e puţin pînă atunci, un puţin care, ştiind că e puţin, o să fie şi mai puţin.