E adevărat că binele învinge. Mă întreb însă dacă într-adevăr toate femeile din lume știe că binele învinge, după cum anunță Tamango. Nu știu cine l-a inventat pe Tamango, în orice caz, e o pată de culoare proaspătă și autentică, dacă pot să spun așa fără a fi înțeles greșit, într-un peisaj media extrem de plictisitor. Mi-ar plăcea să cred că Tamango s-a inventat singur, însă cumva îmi vine greu să cred asta, într-un timp și într-un domeniu în care managementul imaginii e așa de important.
Însă despre altceva voiam să scriu. Astăzi o echipă de fotbal formată din persoane aflate în supravegherea Serviciului de Probațiune, unde lucrez și eu, s-a înfruntat cu alte trei echipe de fotbal, respectiv a polițiștilor, procurorilor și artiștilor. Ignorant cum sînt cu privire la atîtea de pe lumea asta, nu știam că polițiștii și procurorii au echipe de fotbal, însă acum că știu, nu știu de ce, dar nu sînt deloc mirat. Cu privire la artiști nu știu încă ce să zic, decît că poate fi o activitate riscantă pentru niște firi sensibile, cum ar trebui să fie artiștii. Astfel, Kamara, cîntărețul de la Alb&Negru, a primit un picior destul de aproape de gură, de la un polițist care evident lua jocul mult prea în serios. Ăsta a fost probabil și motivul pentru care în final polițiștii au cîștigat. Din cîte știu eu, polițiștii au ieșit pe primul loc, artiștii pe locul doi, procurorii pe locul trei și echipa noastră (sic!) pe locul patru.
Unii ar zice că e natural sfie așa, nu-i așa? Pentru că binele învinge, vorba lui Tamango. O echipă formată din persoane care la un moment dat au greșit în fața legii, a primit ce merita. Justice has been served, cum zice englejii (chestia ar fi sunat mai bine în gura lui Tamango-în gura mea suna doar a analfabetism, căci mie îmi lipsește aerul exotic care licențiază la el tot felul de mutilări ale limbii) . Numai că lucrurile nu sînt niciodată alb și negru (din nou sic!, pentru că tot a fost implicat în povestea asta și Kamara).
Acum, bineînțeles că glumeam cînd justificam astfel rezultatul meciurilor. Explicația e alta și e mult mai puțin metafizică. În primul rînd echipa formată din persoane în supravegherea Serviciului nostru nu era deloc o echipă, pentru că jucau pentru prima dată împreună. Îmi închipui că celelalte echipe aveau deja bine pusă la punct o chimie care a făcut să meargă altfel treaba în tabăra lor. Al doilea lucru era descendentul (pot să zic așa?) psihologic al echipei „noastre” (o să-i zic „noastre” doar din comoditate). Îmi vine greu să cred că supravegheații noștri, care au fost la un moment dat anchetați de polițiști și apoi urmăriți penal de procurori în ceea ce probabil a fost cea mai urîtă experiență din viața lor, au uitat vreo secundă împotriva cui joacă. Rezultatul ăsta, care nu a fost deloc întîmplător, demonstrează, cel puțin pentru mine, cît de important este factorul psihologic.
Însă cine a cîștigat e mai puțin important. Ce a fost cu adevărat important, cel puțin pentru mine, a fost că am asistat (e adevărat nu foarte activ, pentru că în timpul meciului eu ascultam primul volum din trilogia Millenium a lui Stieg Larsson) la o întîlnire posibilă doar pe un teren de fotbal. Sau de altceva, neapărat nevoie era de un teren și de un joc de echipă, însă puține jocuri ar fi putut să își îndeplinească misiunea mai bine decît fotbalul. Pe teren, nu mai existau procurori și infractori, polițiști și artiști, ci doar bărbați care își măsurau viteza și agilitatea. Dezbrăcați de rolurile care în societate îi pune în tabere opuse, ca într-un adevărat război, pe teren s-au întîlnit oameni măsurați de nimic altceva decît propria umanitate. E ironic cum întîlniri „adevărate” între actori sociali (unii mai norocoși decît alții) mai sînt posibile astăzi doar în contexte paralele cu realitatea, cum este cel al sportului. Sigur, nici chiar pe terenul de fotbal desprinderea totală de rolurile sociale nu a fost posibilă, nedesprinderea aceasta manifestîndu-se în presiunea psihologică de care pomeneam mai devreme și care, cred eu, a jucat un rol decisiv în clasamentul final. Însă nu e mai puțin adevărat că ea a fost prezentă doar incognito, ca element de fundal, implicit, nu explicit.
Acum, cred și eu cu Tamango că binele învinge, deși poate nu în lumea asta, ci într-o alta (după ce arătase că toate dovezile filosofice pentru existența lui Dumnezeu plutesc în aer, deci n-au nicio bază, Kant a făcut o mișcare ce i-a enervat pe mulți și a introdus o dovadă a existenței lui Dumnezeu pe ușa din spate, cum au zis unii. Adică, el a demonstrat existența lui Dumnezeu din necesitatea existenței unei alte lumi în care binele să învingă, pentru că în asta binele învinge doar cîteodată, oricît de convins ar declara Tamago altceva). E posibil deci ca, cel puțin deocamdată, cel care învinge să nu fie de fiecare dată binele.
