Jurnalul căpitanului Nu-știu-ce

Orice altceva ar mai însemna banii, astăzi ei înseamnă în primul rînd libertate. Libertatea să stai singur în loc să stai cu părinții care îți spun la ce oră să vii acasă. Libertatea să îți alegi hainele care îți plac, în loc să te rezumi la cele pe care ți le poți permite. Mai presus de orice mi se pare libertatea de a face ce vrei cu timpul tău. Dar mai înseamnă și libertatea să fii alături de prieteni sau alte persoane apropiate în momente dificile sau importante pentru ei.

Sîmbătă seara, Fabianni Belemuski, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, și-a lansat la Madrid prima carte din cariera lui de scriitor, care sînt sigur că va fi una lungă și productivă. Cartea se cheamă El diario del capitán Nwo Sékke y otros cuentos și a fost lansată în cadrul decernării premiilor Niram Art 2010, unde au fost prezente nume ca Varujan Vosganjan și chiar nume mult mai mari decît acesta, ca discipolul marelui Salvador Dali, Onik Sahakian, el însuși un pictor remarcabil. Ar fi trebuit să fiu și eu acolo, dar n-am reușit să ajung din cauza banilor. Un exemplu, poate nu dintre cele mai nefericite, dar cel putin pentru mine destul de semnificativ, despre importanța banilor în raport cu libertatea. În orice caz, evenimentul a fost un succes și fără mine acolo. Și pentru că mi se pare o ocazie potrivită, o să-i urez succes lui Fabianni aici, oarecum în public, cu speranța că la urmatoarea lansare, unde voi fi și eu prezent, va fi invitat, de ce nu?, și Regele Spaniei, care a fost și la aceasta prezent, dar doar într-un tablou imens, după cum se poate vedea în fotografie.

Cuadernos Literarios

Un prieten bun cu preocupări și înzestrări literare, Fabianni Belemuski, care locuiește în Madrid, a pus pe roate un vis care mi-a trecut și mie prin cap. Dar lucrurile care îmi trec mie prin cap de obicei rămîn acolo. Ceea ce poate, într-adevăr, e un lucru bun. Din fericire ideea de a crea o revistă literară care i-a trecut lui Fabianni prin cap, nu a rămas acolo. Dovada se poate accesa cu un simplu click chiar și de aici, de pe blogul meu. Revista se cheamă Cuadernos Literarios și conține proză, poezie, eseuri, etc, în limba spaniolă și engleză. Eu spaniolă nu știu, dar trăiesc cu impresia că știu, cît de cît, engleză, așa că am scris și eu ceva. Eseul, intitulat Of  beautiful women and other demons, poate fi citit aici și în el dau cîteva ture foarte nervoase frumuseții, ca și cum aș avea ceva de împărțit cu ea. Cei care au citit textul și mi-au dat feedback au zis că nu e rău. Așa că, din moment ce nu e rău, invit să judecați dacă nu cumva o fi chiar bun. Designul paginii web care găzduiește revista a fost făcut de fratele meu mai mic, Ionuț. În concluzie, sînt mîndru atît de Fabianni, cît și de Ionuț, deși amîndoi or să fie cumva nemulțumiți de calitatea acestei recunoașteri publice.

PS: Dacă cineva are nevoie de o pagină web, din cîte știu eu fratele meu lucrează foarte ieftin. Mă întreb de ce nu-mi fac și eu un blog mai sofisticat, pe un domeniu unde aș putea să fiu mai vizibil. Probabil, dacă nu l-am supărat cu ceva în ultima vreme, Ionuț mi-ar aranja gratis pagina. La urma urmelor, cred că scriu ceva mai bine decît mulți bloggeri care se laudă că fac bani din chestia asta. În orice caz, eu nu vreau bani, vreau doar faimă. În seara asta am vizitat și eu blogul unui astfel de om de succes, și am fost întîmpinat de cîteva referiri succesive- foarte explicite, în modul ăla cel mai explicit posibil pe care îl știe toată lumea, de fapt- la actul excreției. Îngrășămînt pentru blogosferă?

A fi sau a nu fi, mai ales a nu fi, român

N-am votat în primul tur pentru că mi-a fost lene să merg tocmai în sectorul 2, pe unde am eu buletinul. În schimb, în al doilea tur, am votat la 4000 de km distanță, în Spania. De asemenea, tot acolo a fost prima dată cînd am simțit că sărbătoresc ziua națională a României. Într-un centru cultural, cu expoziție de pictură, fotografie, mîncare românească etc, în Alcala de Henares. Acolo unde este și casa lui Cervantes, cel care ni l-a dăruit pe Don Quijote. La un moment dat, mi se părea că semăn destul de mult cu Don Quijote. Acum nu prea mai știu de ce credeam asta. Aveam nevoie să respir aerul lui Cervantes ca să simt mai bine că sînt român. Sigur, pentru mine naționalitatea e un concept fără conținut. Există doar indivizi, nu români, spanioli, francezi. Naționalitățile, etniile și chiar rasele sînt simple accidente istorice fără prea mare utilitate. De fapt, nu doar că nu au utilitate, dar au făcut atîta rău încît ar trebui să ne fi debarasat de mult de ele, dacă așa ceva ar fi posibil.

La evenimentul ăsta am ajuns datorită prietenului meu  Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art  și care m-a suportat  cît am stat la Madrid. Revista Niram Art este doar parte dintr-un organism creat de pictorul român Romeo Niram, pe care am avut plăcerea să-l cunosc și eu, tot datorită lui Fabianni. Iar Espacio Niram este un local situat în inima Madridului, la doi pași de Palatul Regal și de Teatrul Regal, un local cultural născut de Romeo Niram, unde poți să ieși doar ca să bei ceva sau ca să asiști la o expoziție de pictură, fotografie sau lansarea unui volum de versuri. Curios și în contradicție cu ce spuneam mai devreme despre naționalitate, de 1 decembrie ăsta, petrecut printre străini, m-am simțit și eu aproape român. Probabil m-aș fi simțit mult mai mult român dacă aș fi avut habar ce înseamnă să fii român sau dacă aș fi crezut că propoziția „sînt român” are sens. În orice caz, seara am văzut niște dansuri populare pe scena teatrului din Coslada, o altă premieră pentru mine, și m-am minunat de cît de mult poate să îmi placă reprezentația aia folclorică.

Între Sancho Panza și Don Quijote, m-am simțit totuși ca acasă, ceea ce înseamnă că aveam dreptate cînd spuneam că naționalitățile sînt simple neînțelegeri.

PS: Madridul e un oraș foarte frumos, mult mai frumos decît Bucureștiul. Iar Spania o țară foarte frumoasă, și spun asta fără să fi văzut mare lucru din ea. Probabil mult mai frumoasă decît România.