Nicăieri nu-i ca acasă

golf

Şase luni nu e o perioadă de timp suficient de lungă pentru a uita lucruri. Dar e o perioadă suficient de lungă pentru a uita unele sentimente şi trăiri asociate cu anumite  lucruri. Aşa se face că mulţi dintre cei plecaţi de acasă uită cît de revoltaţi erau de cutare sau cutare chestie din peisajul lor autohton. În locul revoltei, rămîn lucrurile în pura lor originaritate, care e intim legată de originaritatea fiinţei oricui a crescut şi a trăit printre ele. Dar în fine,  despre dor poate altă dată. Acum vreau să scriu doar despre două lucruri care mi s-ar părea imposibile în România. Alaska e un tărîm plin de peşte şi vînat, şi rezidenţii au dreptul să pescuiască şi să vîneze. Dar nu chir după pofta inimii, ci conform unor reguli stricte. Ca rezident în Alaska ai dreptul la un anumit număr de somoni, prinşi într-un anumit fel şi aşa mai departe. Regulile spun că imediat ce ai prins peştele, trebuie să notezi cîţi peşti ai prins şi să trimiţi statului raportul. Am fost şi eu la pescuit, cu alaskani
autentici şi cu alţii mai puţini autentici, dar în orice caz mai autentici decît mine, şi am văzut cu ochii mei cît de în serios ia toată lumea regulile. Sînt sigur că unii o să se supere pe mine, dar îmi e imposibil să îmi imaginez marea majoritate a românilor (căci şi printre americanii alaskani sînt excepţii, sînt sigur) nu doar respectînd limita impusă, dar şi notînd numărul peştilor prinşi în cutare zi, dacă sînt roşii sau argintii sau King sau doar „cîineşti” (un somon cu care nativii alaskani îşi hrănesc cîinii pentru că e prea prost pentru gustul lor, dar care sînt sigur că e mai bun deît orice somon din supermarketurile europene). Sigur, poliţia îşi face treaba, şi cine e
prins încălcînd regulile o încurcă electric. Dar  nu vreau să mă aventurez pe tărîmul alunecos al explicaţiilor. Am vrut doar să dau un exemplu de un mod de a fi al cetăţeanului de rînd care în România aşa cum este ea astăzi, cum a fost ieri şi cum o să fie şi peste o sută de ani, mi se pare inimaginabil.

Şi vreau să mai dau încă un exemplu. Ieri am participat la un concurs
de golf, organizat de angajatorul meu în Palmer, cam la o sută de kilometri de Anchorage.  Scopul concursului a fost caritabil, deci întreaga desfăşurare nu a fost chiar ca a unui concurs profesionist. Dar a fost totuşi un concurs cu douezeci şi şase de echipe şi cu premii.  Echipa mea s-a plasat pe locul patru (nu datorită mie, care jucam golf pentru prima dată). Iată ce mi s-a părut absolut remarcabil în toată povestea.  Fiecare echipă trebuia să îşi ţină singură scorul, şi să aibă grijă că toate regulile jocului sînt respectate. Nu era deci niciun arbitru prin jur ca să îţi spună că nu ai voie să mai încerci încă odată lovitura la care aproape ţi-ai rupt crosa şi bila de golf a sărit doar la trei metri mai încolo în loc să zboare ca o pasăre prin aer, spre steagul aflat la patru sute de metri mai departe. Şi cu toate astea, toate regulile au fost respectate cu stricteţe. Cel puţin în echipa mea. Dar faptul că echipa mea, a ieşit pe locul patru, respectînd toate regulile şi notînd cu stricteţe scorul, îmi spune că şi celelalte echipe au făcut la fel.  Unde vreau să ajung e cam aici:  ziua excepţional de frumoasă pe care am avut-o ieri pe un teren de folf superb, înconjurat de cel mai frumos peisaj pe care şi l-ar putea dori cineva, cu o vreme ideală şi aşa mai departe, deci ziua de ieri care a purtat în marsupiul ei toate lucrurile astea, păleşte în comparaţie cu sentimentul de admiraţie pe care l-am avut pentru o realitate socială care, pentru un român ca mine, parcă ar fi ruptă dintr-un univers paralel. Bineînţeles că nici măcar nu am îndrăznit să aduc vorba despre asta cu restul echipei mele, trei oameni foarte drăguţi care m-au iniţiat în tainele golfului şi pe care i-am cunoscut acolo, pe terenul de golf. Nu am vrut să par ca un extraterestru care se miră în legătură cu legile naturale ale unei planete pe care abia a aterizat, chiar dacă pe viza mea scrie negru pe alb că sînt extraterestru.

Moartea dinaintea morții

Știu pe cineva care are nevoie urgentă de un psiholog pentru a evita ceea ce ar fi o catastrofă pentru el și pentru cei din apropierea lui. Și mai știu și că posibilitatea de a apela la un psiholog e cu totul în afara orizontului lui, adică în afara lumii lui. A-l pune față în față cu un psiholog ar fi, pentru el, același lucru cu a-l pune față în față cu un extraterestru. În așa măsură îi contestă legitimitatea și rostul pe lume. Asta se datorează, desigur, ignoranței. Acea ignoranță care nu știe că omul s-a deșteptat destul de mult pentru a cuceri lumea prin științele naturii și tehnologie și pe el însuși prin științele umane, în special psihologie, sociologie și economie, căci acestea sînt științele care, mai mult decît alte științe umane, au și o foarte pronunțată dimensiune aplicată. Dar se mai datorează și, poate înainte de toate, unei îngîmfări fatale, anume îngîmfarea autosuficienței. Suferă de boala mortală a autosuficienței cel care, pe de o parte, crede că nu mai e nimic de îmbunătățit la el, că a atins, cum zic unii, desăvîrșirea, iar pe de altă parte și strîns legat de asta că nu are nevoie de altcineva ca să îl ajute să se vadă așa cum e.

Cu privire la prima parte a autosuficienței, bolnavul s-ar putea să nu gîndească în termenii ăștia. Să nu se creadă, adică, desăvîrșit sau neprihănit, ca să folosesc un argou religios, dar să demonstreze prin faptele lui că se crede astfel (ca să rămîn în același registru religios). Cel care critică peste măsură pe alții, demonstrează astfel că se crede mai bun decît ei. E doar un simptom. Cel veșnic nemulțumit și ușor irascibil, dovedește același lucru, căci sugerează că nimic nu e suficient de bun pentru el.  Cu privire la a doua parte a autosuficienței, care e la fel de gravă ca prima sau poate mai gravă, prin refuzarea din principiu a unei perspective la persoana a treia, adică să încerci să te  vezi așa cum te văd alții, bolnavul se izolează efectiv de umanitate, murind, cum s-ar zice, înainte de a fi murit. Același lucru se întîmplă și cu cei care consumă droguri și care ajung curînd să fie mulțumiți cu viața din capul lor și să nu le mai pese de restul umanității. Ei nu mai citesc, nu se mai uită la filme, nu-i mai interesează politica sau alte chestiuni lumești, pur și simplu pentru că viața din capul lor e incomparabil mai bogată decît cea din afară. Dar și ei sînt tot morți înainte de a fi murit, căci omul poate exista doar ca intersubiecitvitate, care este substanța umanității lui, adică părtășie cu alți oameni și cu mințile lor.

Un psiholog bun poate vindeca boala ucigașă a autosuficienței. Doar să-l lași. Dar ca să-l lași, ar trebui să nu fii bolnav. Cerc vicios. Sau mai bine zis capăt de linie.

În România nici zîmbetul nu e gratis

Profit de ultimele zile cu soare cald vara asta. Profit cum mă pricep și eu. După birou, mă duc cu o carte în Cișmigiu. Pe lîngă citit, observ. Sînt multe de observat în Cișmigiu. De exemplu că Cișmigiul e atît o grădină pentru plimbările multor străini aflați în București, cît și un loc de întîlnire pentru PAFA. Nu știți ce e aia PAFA? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd mi-a fost vîndută o publicație PAFA. Samusocial din România publică un ziar cu două foi al persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Am cumpărat cele patru foi (căci mi s-au oferit două numere la prețul de un leu), cu sentimentul de resemnare cu care accepți să ți se bage fără voie ceva pe gît, figurativ vorbind. Uneori dau bani cerșetorilor nu pentru că am inima bună, ci pentru că efortul de a refuza e mai mare decît cel de a scoate un leu sau doi din buzunar.

De data asta am fost surpins să văd că e vorba de  o publicație foarte interesantă, cel puțin pentru mine, care am și scris acum cîțiva ani despre persoanele fără adăpost și despre un tip ideal al acestora pe care eu îl numeam vagabond autentic. M-am bucurat să regăsesc în cele două pagini ale publicației (Gazeta străzii,fie-mi aici îngăduită observația cumva nelalocul ei, recunosc, că în ciuda pregătirii precare a autorilor, gazeta asta e mult mai interesantă decît Gazeta Sporturilor) aceeași pledoarie pe care o făceam și eu în cărticica mea, anume că  vagabondul nu e ceșetor, nici infractor. E altceva.

În seara asta, cînd soarele își trimitea ultimele raze calde printre ramurile încă verzi din Cișmigiu, am observat ce inițial m-a amuzat foarte mult, dar apoi m-a întristat și mai mult. Pe malul lacului se jucau niște tineri care evident nu erau români. Nu am auzit ce limbă vorbeau, dar după cum arătatu aș fi ghicit că sînt din vreo țară nordică. Ceea ce s-a întîmplat apoi mi-a confirmat că așa era. După ce au trecut pe lîngă grupul ăsta, niște tineri români s-au apropiat de mine și i-am auzit schimbînd cîteva vorbe. O puștoaică de vreo 18 ani era oripilată și se văicărea cu voce tare că o fată din grupul străinilor îi zîmbise. Rămăsese perplexă, interzisă și suspicioasă la maxim în urma acestui gest. Pentru mine, ăla a fost momentul în care am înțeles că tinerii respectivi sînt cel mai probabil dintr-o țară nordică, căci imediat mi-au venit în minte puținele mele plimbări prin Copenhaga în care am observat că lumea își zîmbește fără motive și fără rezerve. Oamenii respiră acolo o seninătate pe care și-o revarsă în toate întîlnirile cu semnii lor. Românii respiră un aer mohorît, o adevărată pîclă a suspiciunii, a neîncrederii, a bănuielilor cvasi-schizofrenice.

Îmi venea să strig după puștoaica aia oripilată și să îi spun că în alte colțuri de lume ceva mai fericite, a zîmbi străinilor pe stradă e ceva perfect normal, un obișnuit al relațiilor sociale de zi cu zi. Dar mi-am dat seama că și gestul meu ar fi imediat integrat în aceeași hermeneutică a suspiciunii, că aș trezi o reacție poate și mai violentă decît trezise zîmbetul acela extraterestru. Căci fără îndoială cea care zîmbise venea de pe cu totul altă planetă.