O întîmplare funny

Exista lucruri care sint funny nu pentru ca sint amuzante ci pentru ca au o anumita calitate, o aura de neobisnuit, de oh-uite-cît-de-ciudat-s-au-aliniat-stelele, o micro-coincidența care în ciuda microcității ei este cosmică. Pe scurt, ceva e funny cînd din acel ceva stralucesc, mai puternic sau mai slab, razele unei coincidente cosmice. Dacă e funny, nu înseamnă că nu poate fi și altceva, mai mult decît funny. Poate. Dar acum ne interesează doar ce înseamnă că ceva e funny.

 

Exemplu de poveste funny. Pe 7 noiembrie eram în Atocha, probabil cea mai mare stație din Madrid, citind Childhood’s End the Arthur C. Clarke. Chiar înainte să mă urc în tren citeam un pasaj în care extratereștrii atotputernici și binevoitori care veniseră din senin peste no si care voiau cu orice pret sa repare lumea noastra, au interzis tot răul de pe fața Pămîntului, inclisiv coridele din Spania. O coridă era gata să înceapă în Madrid, în ciuda poruncilor extraterestre că aceste jocuri barbare trebuie să înceteze, cînd mulțimea de spectatori avizi de sînge a fost lovită de ceva invizibil și absolut neviolent dar care a pus odată pentru totdeauna capăt coridelor din Madrid și din toată Spania. Deși eram în Spania de cîteva luni bune în momentul pe care-l povestesc acum, nu stăteam în Madrid și ajungeam de fapt destul de rar în centrul orașului, de exemplu unde eram acum cînd citeam pasajul despre care e vorba. Deci mi s-a părut interesant că, uite, citesc despre o coridă din Madrid chiar în momentul ăsta în care…sînt în Madrid. Pe o scală de la unu la zece a intensității fiorului de wow care m-a traversat din cap pînă în picioare atunci, ăsta avut cam 2, deci nimic ieșit din comun de ațîțător pentru sufletul meu, ca să nu mai zic pentru al altcuiva. Doar că povestea nu se oprește aici. La doar cîteva ore, eram în Mejorada del Campo, unde mi-am petrecut toata vara (ce vară!), vorbind pe Skype cu prietenul meu din Alaska. După vreo oră pe Skype cu el, m-am apucat să citesc din nou din aceeași carte din care citisem mai devreme în Atocha. Dupa vreo cinci minute de lectură dau peste un pasaj în care cineva sosește la o petrecere dată în casa cuiva care locuia la marginea junglei, tocmai din…Alaska. Momentul în care personajul respectiv coboară din vehiculul zburător din viitor si este lovit de zăpușeala din junglă a fost și pentru mine o lovitură destul de puternică, poate la fel de puternică ca șocul resimțit de cineva care experimentează o trecere bruscă de la aerul uscat și rece al Alaskai la cel mai puțin uscat și mai puțin rece al junglei. Dacă intensitatea primei brize cosmice fusese de 2, asta era deja de 5. Știi ce zic? (Se zice că cine se prostește rămîne așa- știu cîteva cazuri- sper să nu fiu și eu unul dintre ele). Așadar pala asta îmi tulburase ceva mai mult apele sufletului și eu încă eram pierdut în contemplarea valurilor de la suprafața lor, probabil cu un semi-zîmbet tîmp pe față, cînd a răsunat a treia și cea mai puternică notă din acest cîntecel funny. După ce vorbesc cu prietena mea (de la momentul respectiv) la telefon, mă urc în mașină și plec înspre Coslada. Ajung în Plaza San Pedro y San Pablo și în timp ce o aștept să coboare mă apuc să citesc. Știu din experiență că așteptarea mea s-ar putea să nu fie scurtă. Ma afund din nou în sufletul cărții care mă învăluie instant, ca și cum n-aș fi plecat niciodată de acolo, și mă trezesc la o petrecere, cea la care venise tipul din Alaska, la care fac imediat cunoștință cu o virtuoză (nu sînt sigur de acest feminin, și nici the world wide web nu ma ajută în momentul ăsta) a viorii. Moment în care mi-a căzut partea de jos a maxilarului. Cum se cheama? Mandibula, așa. Pentru că prietena mea, sub al cărei balcon așteptam, era ea însăși o virtuoză a viorii. (Adică, ea este o virtuoză a viorii, trecutul precedent era pentru altceva.)

Fiecare dintre aceste secvențe avea deja în ea însăși o adiere funny, dar puse cap la cap într-un lanț semantic desfășurat într-un inteval de cîteva ore și pe o arie cu raza de vreo 30 de kilometri, reprezintă pentru mine cea mai bună ilustrare la care pot să mă gîndesc acum a acestei arome exotice a realității pe care în lipsă de un cuvînt mai bun o numim (eu și cine se mai joacă jocul ăsta), funny.

Un om negru în negru

N-am mai fost la IMAX de la Avatar. Pînă în seara asta, cînd am fost la Man in Black 3. Auzisem că filmul ăsta merită văzut doar pe IMAX, și așa este. Cu excepția experienței vizuale imersive (pentru o experiență cît mai imersivă eu recomand un loc undeva în rîndurile 6-9), din filmul ăsta nu afli mare lucru, în afară de faptul că fotomodelele sînt o specie de extratereștri, nu oameni.

Unii bărbați au avut întotdeauna presimțirea că femeile ar fi o specie străină sau că nu ar fi de pe Pămînt, de exemplu cei care spun că femeile sînt de pe Venus sau poeții atunci cînd le descriu ca pe ființe nepămîntene, cerești etc. etc., dar uite, din MIB3 am aflat că chestia asta e valabilă doar pentru fotomodele. Și mai e o glumă care mie mi s-a părut bună. Will Smith fură o mașină, după ce sare înapoi în timp în 1969. E oprit de poliție pentru simplul motiv că e un negru care conduce o mașină prea scumpă pentru un negru. După ce le aplica celebrul bliț cu funcție de resetare a minții, le spune așa: Și data viitoare  cînd vedeți un negru într-o mașină scumpă să nu mai presupuneți că e furată doar pentru că e condusă de un negru. Deși e adevărat că eu p-asta am cam furat-o…

Acestea fiind spuse, n-o să mai spun decît că aștept cu sufletul la gură Batman: Dark Knight Rises, pe care o să-l văd prima dată la IMAX și apoi în săli obișnuite, de cîte ori o să simt nevoia. Asta pentru că pe lîngă experiența vizuală fabuloasă, cum sînt sigur că o să fie, Batman o să fie o experiență pentru suflet și pentru intelect, iar acest fel de experiențe trebuie repetate. Pentru că experiența vizuală e mereu la fel, din moment ce te uiți la același film, dar cea intelectuală și afectivă diferă, pentru că deși filmul e același, tu nu mai ești același de la o vizionare la alta.

Oscar Wilde zicea undeva că viciul suprem e superficialitatea. Dacă ținem cont că asta vine de la un tip care gustase din plin dintr-o mulțime de vicii, trebuie să fie o chestie serioasă. Rămînînd în sfera IMAX: tot ce e vizual, ca vizualul trece și e ieftin ca orice viciu; dar ce e mai mult decît vizual, cum o să fie Batman: Dark Knight Rises, adică ce se ridică la înălțimea sufletului și a minții, merită așteptat cu sufletul la gură.

Hai la un film suedez

Zilele astea, adică ieri, azi și mîine, la Noul Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Țăranului Român, se întîmplă Zilele filmului suedez, o serie de trei proiecții gratuite. Pe cel de aseară l-am ratat (Låt den rätte komma in / Let the Right One In), însă din fericire îl văzusem deja de patru ori și cred că e cel mai bun film cu vampiri făcut vreodată. Părerea mea, vorba românului.

În seara asta am văzut  De ofrivilliga / Involuntary. Filmul m-a surpins în primul rînd prin tehnica cinematografică pe care eu n-am mai văzut-o pînă acum în niciun film. Nu știu cum se numește tehnica asta, însă e vorba de scene în care camera e fixă iar personajele se mișcă în cadrul ei fix și uneori chiar ies (însă nu la întîmplare, ci întotdeauna cu sens). Filmul începe și se termină cu o scenă în care o cameră se plimbă printr-un oraș, noaptea (bănuiesc  că e Stockholm), iar în timpul filmului e o singură scenă în care camera se plimbă de la un personaj la altul. Povestea, sau poveștile, sînt bucăți extrem de elocvente de realitate suedeză. Ambele cuvinte descriu exhaustiv filmul: realitate înseamnă realitate iar suedeză înseamnă suedeză, atît de suedeză încît mă îndoiesc că pentru un român are sens. Mie mi-a adus aminte de plimbările lungi cu bicicleta prin Uppsala, de aerul suedez, extraterestru pentru un român, de scurtele vizite la Stockholm și de multe altele pe care nu le pot pune în cuvinte. Pe scurt, am retrăit extatic o scurtă perioadă petrecută pe altă planetă. Căci, să nu ne facem iluzii, nu sîntem pe aceeași planetă cu Scandinavia! Aș putea să scriu multe despre fimul ăsta, dar aș prefera să vorbesc cu cineva care l-a văzut, dacă aș avea cu cine. Din păcate am fost singur iar în sală au fost vreo treizeci de persoane, deși intrarea a fost gratis. Probabil din cauză că intrarea a fost gratis, subtitrarea a fost execrabilă. Sau, hai să nu zic execrabilă, căci nu știu suedeză ca să știu cît de bună a fost (deși la un moment dat, chiar și pentru mine care știu doar cîteva vorbe de suedeză după ce am stat șase luni acolo, era limpede că traducerea nu e tocmai fidelă). Principala ei problemă e că a fost scrisă de cineva care nu știa limba română. Cele mai flagrante erau greșelile legate de un i sau doi i sau chiar trei i. Penibil! Și pentru mine, ca spectator, și pentru locul ăla care se vrea un promotor al culturii etc. Dar, după cum ziceam, probabil asta se explică prin faptul că intrarea fost gratis.

Mîine seară este ultimul film și probabil cel mai bun dintre toate cele trei.  Snabba Cash / Easy Money, e un film despre lumea drogurilor din Stockholm. Din fericire are subtitrare în limba engleză, așa că nu o să mai fiu pus în situația să mă enervez și să mă simt penibil în același timp din cauza unuia care nu știe cînd să pună un i și cînd doi. Am și eu problemele mele cu limba română, dar pe asta cu i-ul nu am avut-o niciodată. Cred că m-am născut așa, cu instinctul de a ști ( a știi, ar zice unii)  cu certitudine cînt trebuie să pun un i și cînd doi.

Ca să nu mai merg și mîine singur, aș fi fericit dacă cineva dintre cei care îmi citesc blogul ar vrea să meargă  mîine la film. Ne vedem la MȚR la ora 6, intrarea liberă, adică fac eu cinste la toată lumea.

NASA, viața de pe alte planete și moartea de pe a noastră

Peste cîteva ore, NASA urmează să facă un anunț pe care lumea îl așteaptă cu sufletul la gură. Unii cred că NASA o să anunțe că a fost descoperită viață extraterestră. Alții, mai rezervați, atrag atenția că NASA face frecvent anunțuri de tipul ăsta și că nu e cazul să ne excităm (to get excited) așteptările. Alții, mai panicoși din fire, cred că e posibil ca NASA să ne anunțe că vine un meteorit spre noi, ca în Armaghedon (doar că fără Bruce Willis care să ne salveze).

Oare cum ne-am trăi ultima zi sau ultimul an din viață, dacă NASA ar anunța că ne va lovi un meteorit? Oricum, e extrem de puțin probabil ca NASA să facă un astfel de anunț și la fel de puțin probabil e să anunțe descoperirea omuleților verzi (sau albaștri, culoarea e secundară). Totuși, e interesant să ne gîndim la ce ar însemna asta pentru noi.

Sfîrșitul lumii poate veni oricînd, pentru că eu pot muri oricînd, iar odată cu mine se termină lumea. Nu sînt solipsist, dar pentru un individ oarecare nu e nicio diferență dacă dispare el sau dacă dispare lumea întreagă. Așadar, in your face, NASA, nu ai ce vești mai proaste să îmi aduci decît cele pe care le știam deja!

Cît despre veștile bune, căci descoperirea vieții extraterestre ar fi fără îndoială o veste extraordinară, nici ele nu mă dau pe spate. Dacă ar exista viață, ar trebui să fie tot bazată pe carbon, căci din cîte știu eu altfel de viață nu poate exista în universul ăsta. Așadar, ar fi viață supusă acelorași legi ale degradării universale ca și viața noastră. Ar fi interesantă pe moment, dar mă îndoiesc că studierea ei ne-ar face nemuritori. Și chiar dacă ne-ar face nemuritori (sau măcar pe cei mai bogați dintre noi, căci dacă ar fi descoperită nemurirea, fără îndoială că ea ar fi accesibilă doar celor care acum au avioane  personale și yachturi), entropia spune că săgeata timpului e îndreptată în jos. Adică, pe cît de sigur este că universul a avut un început în timp (și e sigur), pe atît de sigur este că va avea și un sfîrșit. Am citit mai de mult o carte scrisă de un intelectual francez care credea că trebuie să începem să ne facem griji de ce o să se întîmple cu viața după ce se va stinge soarele nostru. O să ziceți că tipul gîndea departe. Eu o să zic că tipul nu gîndea destul de departe. Chiar dacă viața ar supraviețui după dispariția sistemului nostru solar, viața nu poate în niciun caz supraviețui în ACEST univers fizic, pentru că întreg universul e condamnat la moarte termică! Asta ne-o spune cît se poate de limpede al doilea principiu al termodinamicii, principiul entropiei. Dacă am putea să trăim un milion de ani, de exemplu, cînd ne-am apropia de moarte, viața ni s-ar părea la fel de scurtă ca acum, cînd doar cei mai  tari dintre noi ajung la o sută. Singura soluție pe care o permite problema umană este, s-a spus de multe ori, infinitul!

Așadar, aș recomanda lumii întregi să se calmeze. De la NASA nu putem aștepta nici vești mai rele decît cele pe care le știm deja, nici mai bune. Omenirea a primit, în toată istoria ei, o singură veste bună, și asta a fost nașterea unui Copil într-un staul de vite, acum două mii de ani.

Cu Picard prin Univers

Azi noapte am fost într-o călătorie undeva foarte departe, înt-o galaxie de la marginea universului (sic, căci nu există aşa ceva). Nu, nu n-am fost răpit de extratereştri. Dacă aş fi fost, mă îndoiesc că astăzi aş mai fi avut chef să scriu pe blog. Nici n-am înnebunit, deşi cu greu s-ar putea spune că sînt sănătos la cap în întregime. Mi s-a întîmplat ceva ce mi se întîmplă în fiecare noapte, doar că de data asta a fost mai interesant decît în general. Am visat că eram pe USS Enterprise, dar care fusese modificată cu o nouă tehnologie, astfel că nimeni nu ştia puterea motoarelor. După ce Picard a dat celebra lui comandă de a se porni motoarele (parcă era „engage”), viteza a fost atît de mare încît ne-am pomenit dintr-o dată undeva foarte departe. Chestia asta e sigur inspirată dintr-o povestire a lui E.E. Doc Smith citită acum ceva timp. Iată de pe unde îşi mai iau visele materia. Dar ce s-a întîmplat mai departe nu mai e inspirat de nicio povestire, ci rezultatul subconştientului meu care poate să fie extrem de creativ uneori.

Am aterizat pe o planetă care semăna extrem de mult cu Pămîntul. Doar că ceva era extrem de ciudat acolo. Munţii, copacii şi toate produsele „naturale” aveau forme foarte regulate, arhitectonice, chiar. Munţii arătau ca nişte piramide, copacii  aveau de asemenea nişte forme foarte regulate şi oarecum artificiale. Ar fi imposibil să redau în cîteva cuvinte impresia făcută (şi pe aici nu prea se citeşte ce depăşeşte cîteva cuvinte) de lumea aia, care era extrem de extraterestră dar totodată incredibil de familiară. Era ca şi cum acolo natura era tehnologizată, antropomorfizată. Omul şi-a dorit întotdeauna să stăpînească natura. În visul meu, acest vis al umanităţii era atît de perfect îndeplinit încît era dezgustător, într-un fel. Era şi uimitor, în alt fel, pentru ca am trăiam un sentiment vecin cu sublimul. Pe scurt, era paradoxal, ca mai tot ce se întîmplă prin vise şi ca mai toată realitatea în general şi aspiraţiile şi visurile omului în special. Căci în visul meu, visul omului de a stăpîni natura îşi găseşte o ilustraţie excelentă şi o simbolistică extrem de sugestivă. Adică, da, ne dorim să stăpînim natura, dar ne dorim în acelaşi timp să existe o natură pe care să o putem stăpîni. Adică, o natură care să îşi păstreze alteritatea, specificul ei natural, diferit de tot ceea ce e omenesc. Cu alte cuvinte, vrem s-o supunem, dar vrem s-o păstrăm aşa cum e, virgină.  Cum zic englezii, we want to have our cake and eat it too, sau cum zice bunica mea, am vrea doi peşti în oală şi cu cozile afară (o expresie pe care mărturisesc că nu am înţeles-o niciodată prea bine, dar, după cum o folosea bunica mea, se potriveşte aici)

De unde vin bancurile?

Am citit mai demult o povestire de Isaac Asimov, al cărei titlu nu mai mi-l amintesc, dar care răspundea, într-o manieră ficţională, întrebării “de unde vin bancurile?”. Cred că oricine ajunge să se întrebe la un moment dat asta. La modul cel mai general, întrebarea sondează chiar natura şi originea umorului însuşi, iar la modul mai concret se preocupă de izvorul bancurilor. Cine inventează bancurile? Am încercat eu însumi odată să „inventez” un banc, dar n-a fost prea reuşit. Mai ştiam un banc inventat de un cunoscut de-al meu, dar nici acela nu era prea reuşit. Şi atunci, cine inventează bancurile geniale care ne fac pe toţi să rîdem? Probabil nişte oameni geniali, dar răspunsul ăsta nu ne ajută foarte mult.

În povestirea lui Asimov, cel care ne-a dat legile roboticii înainte de a avea roboţi (prima lege a roboticii spune că un robot nu poate ucide  un om, iar celelalte sînt derivate din aceasta), umorul în general şi  bancurile în special ţin de un experiment extraterestru. O rasă extraterestră care se joacă cu noi a inventat bancurile şi le-a pus în circulaţie pentru a experimenta. Povestirea lui Asimov e fără îndoială inteligentă şi bine scrisă şi în plus se găsesc în ea cîteva bancuri excelente pe care Asimov le-a cules din diverse culturi, dar are nişte probleme.  Pe scurt, într-un viitor îndepărtat omenirea a dezvoltat nişte supercomputere care au capacitatea de a răspunde la cele mai profunde întrebări ale oamenilor. Asta e prima problemă a povestirii lui Asimov, căci el presupune că ştiinţa poate răspunde la cele mai arzătoare întrebări ale spiritului uman, ceea ce ştiinţa serioasă nu poate pretinde nici spera. Ştiinţa poate în cel mai bun să descrie şi să explice tot ce există, deşi nici asta nu e probabil că se va întîmpla vreodată, dar în niciun caz nu va putea răspunde la întrebarea de ce există ceva mai degrabă decît nimic (întrebare pe care unii o consideră şi întrebarea fundamentală a filosofiei). Oricum, să mergem mai departe cu Asimov şi să-i facem concesia că în viitor oamenii au inventat nişte supercomputere care pot răspunde la toate întrebările. După ce au pus toate întrebările care le-au venit în minte, oamenilor le-a secat inspiraţia, aşa că principala lor preocupare a rămas aceea de a pune cele mai relevante întrebări. În acest scop au fost aleşi dintre cei mai inteligenţi pămînteni un grup de slujitori ai Supercomputerului, adică tot un fel de preoţi (oare de ce, orice ar face omul, chiar şi un spirit prodund antireligios ca Asimov, ajunge iar şi iar la religie?). Doar aceştia aveau voie să pună întrebări calculatoarelor supreme. Unul dintre aceştia, după ce probabil pusese întrebări ca “are viaţa sens?” , “dacă da, care e acesta?” “există Dumnezeu?” şi primise răspunsuri definitive şi irevocabile la toate, se plictisea  de moarte. Trăia probabil sentimentul suprem de plictiseală al celui care există într-un univers în care nu mai există niciun mister, în care explicaţia a aplatizat toate încreţiturile realităţii care excită spiritul. Aşa că, pe ascuns, ca să nu-şi piardă locul de muncă, i-a venit ideea să întrebe de unde vin bancurile. În acest scop a introdus mii de bancuri în supercomputer şi a pus acestuia întrebarea. Răspusul acestuia îl ştim deja: experiment extraterestru. Apoi preotul nostru ateu pune o altă întrebare: ce se va întîmpla în ziua în care oamenii vor afla răspunsul la prima întrebare. Iar răspunsul a fost, fireşte, că în ziua aia experimentul se va încheia, implicaţia directă fiind că va dispărea însuşi umorul. Ca să testeze, eroul nostru citeşte un banc şi îşi dă seama că nu mai poate rîde. Şi din ziua aia n-a mai rîs nimeni niciodată la auzirea unui banc. Asimov nu ne spune dacă rîsul din alte motive decît bancuri a rămas totuşi posibil.

Eu cred că asta e singura povestire din istoria literaturii care suferă de o problemă pe care dacă aş fi critic literar poate aş reuşi să o numesc. Problema e că, dacă ţi-o poţi imagina adevărată, atunci e falsă. Orice povestire, mai ales cele sf, îşi creează un spaţiu în imaginaţie în care sînt reale. Dar povestirea asta nu poate fi reală nici măcar în acel spaţiu virtual din imaginaţie, pentru că în momentul în care ţi-o imaginezi reală acolo, consecinţele realităţii ei s-ar refrînge în mod necesar şi asupra lumii reale. Poate nu e chiar aşa, poate nu ştiu nici eu prea bine ce vreau să spun, dar acesta a fost primul gînd după ce am citit povestirea, acum cîţiva ani.

Chiar dacă nu e aşa, şi chiar dacă povestirea lui Asimov e acceptabilă din punct de vedere al coerenţei interne şi al legăturii ei cu lumea imaginară pe care o creează, în niciun caz nu putem accepta răspunsul ei cu privire la originea bancurilor, pentru că, uite, dacă spun acum un banc, cu condiţia să fie bun, pun pariu că o să rîdă toată lumea.

În cazul acesta, nu ne rămîne decît să ne întrebăm în continuare de unde vin bancurile…