Posts Tagged ‘extaz’

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.

Ca o floare

Posted: Mai 20, 2010 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Cînd cineva îmi povestea ca primăvara vine brusc în Suedia, credeam că exagerează. Mai exageraseră unii despre extazul care îi apucă pe suedezi odată cu primăvara. N-am văzut încă pe nimeni sărind de bucurie sau plutind după mireasma florilor ca Jerry după mirosul cașcavalului. E adevărat că soarele se reflectă parcă pe fiecare față în parte dîndu-i o strălucire specială, magică, dar e o transformare subtilă care nu îți sare în ochi. Însă cu privire la instalarea bruscă a primăverii, cine îmi povestise nu doar că nu exagera, ci mai degrabă a făcut ceea ce englezii numesc o understatement.

Totul s-a petrecut în aproximativ două săptămîni. Faptul că un boboc se poate transforma în cîteva ore într-o floare deschisă și parfumată, e remarcabil. Dar mult mai remarcabil decît asta mi se pare că o țară se poate transforma în 10-20 de zile, dintr-o chestie uscată, ștearsă și moartă, într-un buchet de flori parfumat și colorat. N-am găsit o metaforă mai bună pentru ce e zilele astea, cel puțin în sud, Suedia .  Ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult, pentru că merită mai mult. Cel puțin pe mine mă face fericit zilele astea și dacă ar fi o fată ceva mai tînără și mai antropomorfică aș invita-o la un film.

N-am greșit, știu că de fapt e noaptea Valpurgiei, sărbătoarea păgînă făcută celebră poate cel mai mult de Goethe în Faust. Sigur, ca atîtea alte sărbători ale creștinătății, și asta s-a amestecat cu un sfînt creștin, de fapt o sfîntă care avea un nume asemănător (Sfînta Walpurga), și acum e o sărbătoare…creștină.Doar că azi în Suedia s-a sărbătorit ziua Valpurgiei (în suedeză Valborg, dacă nu greșesc). Fusesem avertizat despre modul ieșit din comun în care se bucură nordicii la venirea primăverii. Astăzi Uppsala a fost plină de oameni, cum un furnicar e plin de furnici. Și parcă fiecare purta pe față un soare al lui personal. N-a fost chiar extazul despre care mi se povestise. O suedeză îmi spunea că, mai mult sau mai puțin, suedezii parcă sînt beți de fericire cînd vine primăvara. N-am văzut nici asta încă, deși am văzut destui beți astăzi pe stradă. Deși nici ăștia nu au fost atît de mulți cum auzisem că or să fie.

Jazz cîntat pe stradă, petreceri cu boxe imense în cluburile Națiunilor, o cursă de ambarcațiuni  improvizate pe rîul care trece prin mijlocul orașului și, un fel de apogeu, aruncarea șepcilor albe de licean în aer, la semnalul Rectorului Universității Uppsala. Am prins cîte ceva din momentele astea în vreo trei clipuri video.

Iată unul dintre paradoxurile care sfîrtecă materia din care sîntem făcuți, probabil carne. Te uiți în jur și orizontul e plin de oameni, de locuri care te atrag doar în măsura în care sînt populate. Geografia e interesantă și tuturor ne plac munții, dar inima turismului e cultura: mergem peste să vedem alt fel de oameni, altfel de locuri, altfel de a fi al oamenilor în locuri.

Ne trage ața înspre oameni. Oricît de indivizi am fi, tot ne dorim să ne pierdem prin mulțime cîteodată, să ne integrăm într-un loc populat, să ne înființăm propria ecologie. Și mai ales, vrem să ne legăm cu ațe de oameni. Să fie subțiri, să le putem rupe oricînd ne vine, dar să ne legăm. Sîntem indivizi doar în măsura în care simțim că avem niște ațe pe care putem să le rupem oricînd. Fără ațe sîntem doar fantome. Așa că ne trezim alergînd înspre oameni. Să zicem că avem noroc și ne găsim un loc. Ne place acolo. Culorile sînt frumoase în jurul nostru, ațele sînt de mătase, muzica ne introduce într-un univers paralel în care domnește un alt fel de viață.

Dar chiar în momentul în care ți s-a îndeplinit visul, momentul în care îl trăiești, îți dai seama l-ai trădat, de fapt. Te uiți în jur și dintr-o dată vraja se rupe odată cu ațele. Dintr-o dată îți dai seama că totul în jurul tău, locul care acum a devenit al tău și tu parte din el, suferă de păcatul originar al identiății cu sine. Adică, nimic nu e mai mult decît ceea ce e. Dar tu vrei mai mult. Ce te vrăjise pe tine nu era cutare sau cutare loc, ci cîntecul de sirenă pe care îl cîntau toate în cor. Sirena asta vrea să te omoare, ca toate sirenele, asta e limpede. Pentru că nu-i poți urma cîntecul cîtă vreme ai un corp. Corpul ăsta poate să se multe dintr-un loc în altul, dar nu le poate îmbrățișa pe toate odată. Nu poate ajunge la sirena care cîntă ademenitor dintr-un pretudineni. Să zicem că o soluție ar fi posibilă. Că te poți dezbrăca de corp pentru cinci minute și că n-ai mai fi limitat la un loc anume. Dar, ah!, asta n-ar fi deloc  o soluție, pentru că vrăjile lumii și ale sirenelor au efect asupra ta doar în măsura în care ești un corp, în măsura în care sîngele îți aleargă prin vene și artere. Paradoxul, așadar, e acela că atîta timp cît ai un corp nu poți avea ceea ce îți dorești, iar cînd ai renunțat la corp, deci poți avea ceea ce înainte îți doreai, nu-ți mai dorești nimic.

Rămîne soluția resemnării și a speranței că poate într-o zi va apărea minunea în carne și oase ce va putea să dea fiecărui loc sonoritatea cîntecului de sirenă ce înainte venea doar dinspre pretutindeni.