Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Paradox pe pîine

Lumea e o chestie paradoxală. Există, fără vreun motiv anume. Bun, după ce că există, mai e şi plină de alte paradoxuri. Existenţa, de una singură, e un paradox. Cel mult tautologie, sub forma: exist deci sînt. Un ceva solicită întotdeauna un altceva care îl precede şi aşa ad infinitum. Dar să nu mă pierd în speculaţii scolastice medievale. De fapt, n-ar fi posibil să mă pierd în aşa ceva deoarece sînt cît se poate de ignorant în ceea  ce le priveşte. Tot ce vreau să spun e că un lucru, chiar şi limbajul, sfîrşeşte întotdeauna prin a se autocontrazice, atîta timp cît e singur, cît nu face trimitere la altceva. La fel şi eul, a cărui cea mai bună definiţie a dat-o Kierkegaard, care spune că sinele sau eul e o metarelaţie, adică o relaţie a relaţiei. Dar să nu mă pierd nici în filosofiile existenţialiste mai recente, căci şi în cazul lor ignoranţa mea doar cu puţin mai mică decît în cazul scolasticii medievale.

Am pornit de la observaţia că lumea e paradox şi acolo vreau să mă întorc. Ce m-a făcut să îmi amintesc de lucrul ăsta, pe care nu-l uit niciodată (paradox, sic!), a fost o ştire despre o chestiune mai degrabă trivială. Dacă m-ar fi întrebat cineva care cred eu că e cel mai scump oraş din lume, aş fi răspuns că probabil New York sau Tokyo. Sau vreun alt oraş din lumea cea mai civilizată şi sofisticată şi bogată. Dar aş fi dat-o-n bară cu răspunsul ăsta, pentru că în realitate cel mai scump oraş din lume e în Africa, care e cea mai necivilizată şi mai nesofisticată şi mai săracă regiune din lume. Da, cel mai scump oraş din lume e Luanda, capitala Angolei, şi chiar dacă ăsta nu e chiar un paradox după definiţiile scolasticii medievale, e, în orice caz,  un paradox după  toate regulile bunului simţ.

Dumnezeu pentru o zi

S-a gindit oare cineva pina acum la o ierarhizare a experientei? Bineinteles, e mai bine sa fii indragostit in Venetia decit sa fii intr-un lagar de concentrare. Dar cine nu poate sa simta vibratia din vorbele Eclesiastului:”Desertaciune, totul e desertaciune si goana dupa vint!”? Si cine poate fi atit de orb incit sa nu le recunoasca forta al carei ecou il gasim peste milenii in filosofia existentialista a modernitatii? Ce poate fi mai definitoriu pentru o modernitate fara repere decit vorbele unui erou al lui Sarte : „Mi-e totuna!”,”Mi-e egal”- care vrea sa insemne o indiferenta totala atit a subiectului fata de lume cit si a lumii fata de subiect. E oare disponibila omului o experienta superioara, calitativ diferita?

O experienta care sa iasa din omogenitatea (fie ea infinit de variata!) experientelor, iata ce căutam.
Credinciosul sau misticul (acesta din urma mai mult decit primul) va gasi acea experienta superioara in Dumnezeu. E usor de inteles de ce misticul poate pretinde ca a depasit lumea in momentul in care l-a experimentat pe Dumnezeu. Dar aceasta experienta (ca si cea a credinciosului „obisnuit”) ramin neverificabile pentru restul lumii. Sint doar ale lor si nu pot fi impartasite. In cel mai bun caz pot fi doar povestite.
Vreau sa propun aici un gen de experienta care sa fie atit calitativ diferita de restul experientelor, cit si verificabila, adica sa fie accesibila si celorlalti in mod direct, nu prin intermediul (re)povestirii.
Nu as indrazni sa fac asa ceva daca nu as fi fost eu insumi subiectul acestei unice experiente.
Dar sa povestesc…(contradictia este doar aparenta-desi am zis ca aceasta experienta este direct accesibila, e totusi nevoie de repovestire pentru a o face accesibila celor care n-au fost martorii ei directi)
Schizofrenia este una dintre cele mai grave si mai misterioase boli psihice. In limbaj comun se cheama „nebunie”. In general la vederea unui nebun resimtim un fel de sfiala, cei mai „slabi de inger” dintre noi ajungind pina la teama. Am resimtit si eu un amestec intre aceste doua sentimente, dar, spre nenorocirea mea, a predominat curiozitatea. Mai mult decit speriat (era un „nebun” pasnic, deci nu aveam de ce sa-mi fie teama)eu am fost intrigat.
Mihai e un tinar de aproximativ 25 de ani, prost imbracat si care miroase urit. Nu-i stiu bine istoria, doar ca a fost internat la Spitalul 9 si ca acum nu mai „e pe tratament”. E un fel de vagabond, pentru ca, dupa ce i-au murit parintii, a fost dat afara din casa. Schizofrenia a luat la el, fiind educat intr-un mediu religios, o forma religioasa.

Mihai pretinde ca vorbeste cu Dumnezeu asa cum vorbeste acum cu mine. Are si un mesaj de la El: inca citeva ceasuri si planeta aceasta pe care o vedeti nu o veti mai vedea! E clar:e un profet al Domnului. Adultii il privesc cu reticenta, rece si distant. Copiii ii pun intrebari hazlii ca sa primeasca raspunsuri la fel de hazlii si sa se prapadeasca de ris. Apropierea pe care copiii nu i-o refuza e platita scump: e mascariciul lor. Dar Mihai plateste pretul fara sa stie si fara sa sufere:doar e nebun!
Eu sint singurul care ii sint aproape fara a-l ridiculiza. Sint singurul care il ia in serios si nu-l repudiaza in acelasi timp. De data asta,insa, eu aveam sa fiu cel care avea sa plateasca scump.
Mediul e perfect pentru ca nebunia lui sa ia o forma concreta. Nu stiam atunci ca aceasta forma urma sa fiu eu. Eu sint imbracat „frumos”(cuvintele lui) si am parul lung si barba. Dupa un timp relativ scurt de discutii (cu copii care il trateaza ca pe un clovn si femei in virsta care il privesc cu o frica prost ascunsa) Mihai imi spune ca vrea sa-mi spuna ceva si ma cheama mai departe. Sintem doar noi doi. Discutam in continuare, de data asta despre lucruri foarte intime. Eu il „iscodesc” privindu-l ca pe cineva dincolo de ratiunea umana, de care sint dezamagit, si astept de la el ceva, nu stiu ce… Ca din senin ma intreaba cine sint eu in realitate. Sint socat si amuzat de intrebare. Mai mult amuzat cred. Ii raspund ca sint Catalin, cine sa fiu? „Nu ma prostesti pe mine..” vine raspunsul prompt. Pierd sirul intimplarilor de aici incolo. In momentele imediat urmatoare e intr-un fel de extaz, cu ochii in lacrimi: „Iti multumesc Doamne ca in sfirsit te vad”. Ma invinovatesc ca n-am stiut sa neg mai bine. Nu-mi venea sa cred ca cineva ar putea sa ma ia pe mine drept Dumnezeu. Sau am fost poate ispitit de aceasta pozitie suprema? Mi-e frica sa ma intreb serios acest lucru. Oare nu zace in noi dorinta fundamentala (pe care atitea filosofii orientale o incurajeaza!) de a fi zei, sau, de ce nu, Insusi Dumnezul Atotputernic? Am cochetat, fie si pentru o sutime de secunda, cu acest gind, ceea ce a declansat adevarata drama care a urmat.Imi reprosez faptul (oare?) ca nu am stiut sa neg mai hotarit. Detaliile nu mai conteaza aici. Aveam plete si barba ceea ce a fost suficient, iata, pentru ca acest suflet schizofrenic sa creada ca eu sint Iisus. Care a fost de fapt drama? Drama a fost nu a lui, ci a mea: eu un simplu muritot, iata-ma ridicat brusc la pozitia infinit superioara de dumnezeu, si nu orice dumnezeu, ci chiar Insusi Dumnezeul cerurilor si al pamintului, care a facut marea si izvoarele apelor. Aproximativ cinci ore a durat acest episod extraordinar din viata mea (ce sa mai zic de Mihai, care avea onoarea sa stea de vorba fata in fata cu Imparatul Universului) timp in care eram umplut permanent de valuri de adrenalina. E ca si cum cineva mi-ar fi injectat constant adrenalina in vene ca pe un drog. As putea spune ca eram intr-o stare de soc cronica-nu stiu daca exista asa ceva. Ceea ce nu ma impiedica insa sa-mi joc binisor rolul. Mihai avea o obsesie legata de o anume Mihaela. Ma intreba daca o sa fie cu ea. Eu am aflat mai tirziu ca o cunosc pe Mihaela (nu stiam la care Mihaela se referea). Era convins ca ea e pentru el in urma unei revelatii divine pe care o avusese la 15 ani. Era „blocat” pe ea de zece ani. M-am gindit ca e o ocazie buna sa o scap pe saraca fata (o ceruse de mai multe ori in casatorie). Am facut uz de pozitia mea divina (blasfemie?!!)si i-am spus ca nu aceasta Mihaela e pentru el. „Dar Doamne, cum ramine cu viziunea de la 15 ani, cu doua chipuri care semanau(avea mania ca Ea trebuie sa-i semene lui)?” Te-ai inselat, nu e ea, e o alta Mihaela! Sint curios daca a avut efect zicerea mea. Ar trebui sa fi avut, doar era Cuvintul Domnului! I-am „poruncit” si sa mearga la doctor. „Dar nu vreau medicamente” Trebuie! „Daca zici tu Doamne…”
Dilema etica? Am facut bine? Am facut rau? Din punct de vedere strict religios e perfect inacceptabil.Dar pur etic? Situatia mea era ideala din punct de vedere terapeutic. Nici cel mai bun doctor din lume nu ar fi fost in stare sa ajunga acolo unde ma pusese pe mine intimplarea. Ce responsabilitate! Sint convins ca daca i-as fi „poruncit” atunci sa se sinucida, ar fi facut-o fara sa stea pe ginduri.
Dar presiunea era prea mare asupra mea  (nu mai suportam sa-mi sarute miinile, sa-mi acorde cuvinte de slava rezervate doar lui Dumnezeu). Am simtit, atit cit poate simti un om, ce inseamna sa fii Dumnezeu. Pentru toti cei care au asemenea „tinte inalte”:nu vreti sa fiti Dumnezeu! (Filmul lui Jim Carey(Bruce Almighty) nu reuseste nici pe departe sa sugereze ce inseamna sa fii Dumnezeu-e doar o gluma-, nu asa cum au insemnat pentru mine acele citeva ore)
Revenind la experientele „privilegiate” de care vorbeam mai inainte, lasind la o parte experientele religioase/mistice (care pot fi puse la indoaiala), pozitia mea este ca aceasta experienta traita de mine e calitativ diferita de toate celelalte (chiar si de aceea de a fi iubit la nebunie-fericire care mi-a fost refuzata pina acum). Sa fii Dumnezeu,chiar daca doar in mintea unui schizofrenic, e o experienta care le depaseste pe toate celelalte (nu doar ai un anume contact cu Divinitatea, tu ESTI Divinitatea!) te aseaza intr-o pozitie cvasimetafizica: esti si nu esti din lumea asta, esti in ea depasind-o. Se poate contra-argumenta, fireste, ca doar fac parte dintr-un episod in care boala loveste cu putere, si ca dincolo de asta nu mai e nici un sens. Sensul e insa in trairea mea subiectiva (aici metafizicul s-a imanentizat in mine), traire care, spre deosebire de experienta mistica/religioasa(ale carei baze sint supuse indoielii), are baze perfect observabile: toata lumea putea sa-l vada pe Mihai sarutindu-mi miinile cu veneratie.
Daca am fost inteles sau nu, conteaza mai putin. Cu atit mai putin conteaza daca am fost crezut sa nu (oricine citeste aceasta (re)povestire are dreptul sa fie sceptic). Pentru autenticitatea istoriei sint suficiente acele persoane ca au fost martori directi ai..incidentului(si nu au fost chiar putine)
Cu atit mai putin conteaza sfirsitul intimplarii. Doar pentru cei foarte curiosi si care au reusit sa citeasca pina aici, voi spune,totusi, cum s-a terminat.
Mihai era hotarit sa nu ma mai paraseasca niciodata. Eu eram deja speriat. Dar de ce sa fiu speriat? Doar aveam Puterea. Asa ca am decis sa ma folosesc de insasi problema in care eram ca sa ies din ea. Vorbind, nu vorbeam eu, ci insusi Iisus Hristos, Maiestatea Cerului.Asa ca Iisus i-a spus lui Mihai: „Iata,apune soarele si eu trebuie sa plec. Am venit azi sa fiu cu tine, ceva ce n-am mai facut pentru nimeni, penru ca ti-am vazut marea credinta si puritatea inimii. Dar acum trebuie sa plec. M-am folosit doar de trupul lui Catalin ca fiu cu tine. Dupa ce eu voi pleca, el va ramine si nu isi mai va aduce aminte nimic”. Acest „truc” si-a facut, cu putina greutate, efectul. L-am lasat si cind am revenit m-am prefacut ca nu-l cnosc. Statea foarte aproape de mine si ma observa atent. Am inceput repede sa vorbesc cu un prieten despre cum terminasem eu de curind Half-Life 2 si cum ma joc acum Chronicles of Riddick (jocuri PC) ca sa ii spulber definitiv imaginea de „dumnezeu”. Ma privea neincrezator. Am inceput atunci sa ma pling de faptul ca nu-mi aduc deloc aminte ce am facut toata ziua, ca parca mi-am pierdut memoria (a trebuit, pentru prima data in viata mea, sa joc un rol, nu stiu cit de bine m-am descurcat. Fata i s-a luminat dintr-o data. M-a luat de mina si mi-a spus:”Azi te-a folosit Maiestatea Cerului ca sa vina la mine”. Mi-a spus mai multe.Faceam pe prostul si incercam sa par perplex in fata unor asemenea enormitati. Eram penibil. Intr-un sfirsit s-a terminat.
Cele mai „picante” aspecte le-am lasat nespuse: nu am vrut sa spun o poveste „tare”. Repet, a fost in primul rind o drama, o experienta care m-a bulversat si care pentru mine a fost Experienta prin excelenta.
Am vrut aici sa propun acest gen de experienta, sau chiar ACEASTA experienta, ca o experienta ce sparge omogenitatea si monotonia(fie ea, repet, infinit de variata)a lumii experientei. Daca am reusit sa nu, nu stiu. Singurul lucru pe care il sper e ca am fost macar un pic inteles. Ceva imi spune ca aceasta ultima speranta a mea va ramine neimplinita.
Mihai e acum convins ca, pentru o zi, a stat linga Dumnezeu si i-a sarutat miinile.
Ceea ce ma face pe mine, vai de mine! Dumnezeu pentru o zi.