Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.

Despre dependențe

Dependență e un cuvînt care fără îndoială are o conotație puternic negativă. Orice dependență e rea și orice ne dă dependență e rău. Eu nu sînt de aceeași părere. Și nu mă refer la „dependența” de aer sau de hrană. Nu e ca și cum vreo zece ani nu am fi avut nevoie de aer și la un moment dat l-am fi încercat, ne-ar fi plăcut și din momentul ăla n-am mai putut trăi fără el. Dependența e ceva ce intră în meniul tău, ceva de care înainte habar nu aveai că există și deci nu-i simțeai în niciun fel lipsa. Doar că după ce a intrat în viața ta, dacă e o dependență cu adevărat puternică, viața devine inconceptibilă fără acel ceva.

Nu am de gînd să fac o clasificare a formelor de dependență și nici măcar o sumară trecere în revistă.   O să spun doar că, da, în general dependența de anumite substanțe e rea. Cel mai rău exemplu ar fi heroina, care reușește să facă orice altceva lipsit de importanță pînă acolo încît un îndrăgostit e dispus să își trimită iubita să se prostitueze pentru a face rost de următoarea doză sau pînă la a fura din casă banii de medicamente ai mamei care e pe moarte. Cel mai benign exemplu de dependență de substanțe ar fi dependența de cafea, care, în ciuda anumitor efecte negative, are mai multe pozitive, după cum o dovedește faptul că a ajuns să joace un rol așa de important în cultura mondială.

Sigur, se poate abuza de cafea așa cum se poate abuza și de lapte degresat, dar în general nu se moare de la cafea după cum bine ne arată dependenții de cafea care se numără cu sutele de milioane, probabil ajungînd undeva aproape de un miliard.

Mai ales în lumea nostră modernă sau postmodernă, în care munca fizică nu mai face parte din activitatea multora, cafeina a devenit o substanță absolut necesară în meniul omului modern. Eu unul nu sînt (încă) un dependent de cafea în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu mi-am propus să ajung, doar că dacă aș ajunge nu ar fi deloc o tragedie.

Există un tip special de dependență care nu mai poate fi definită strict ca dependență dar care totuși este dependență, și anume dependența de anumite persoane. Poate fi bună dar poate fi și rea, probabil de cele mai multe ori e rea, căci presupune subordonarea personalității dependentului față de personalitatea celui de care e dependent. Dar îndrăgostiul e cît se poate de dependent de obiectul iubirii lui și nu cred că se va trezi cineva să zică despre asta că ar fi rău.

Am făcut astfel trecerea către acel fel de dependențe care sînt mai mult obiceiuri decît dependențe, dar care pot, în orice caz, produce stări asemănătoare sevrajului. Acestea în general sînt bune sau neutre. Rutina zinică poate avea puterea psihologică a dependenței iar cel care e scos din ea e scos totodată și din sărite.

Acum două luni cînd am început să înot mă duceam la bazin mai mult din obligație: știam că am nevoie de exercițiu iar înotul e mai bun decît multe forme de exercițiu fizic așa că, mai ales că plătisem pentru trei luni, mi-am zis că aș face bine să mă duc în fiecare zi. Aseară, din nu știu ce motiv, bazinul era închis. La început nu mi-am dat seama ce se întîmplă cu mine dar încet, încet a pus stăpînire pe mine o stare de nervozitate care la un anumit nivel poate fi comparată cu sevrajul. Mi-a trecut azi cînd am fost și am înotat iar apoi am petrecut vreo 15 minute într-o saună atît de fierbinte că îmi ardea pielea. Iată o dependență cît se poate de bună și de sănătoasă. Sînt convins că mai sînt și altele.

Aseară, în spasmele blînde ale sevrajului provocat de lipsa de înot am scris articolul ĂSTA despre zeii de astăzi.

Vreme de aprilie

Suedezii au o vorbă pentru perioada asta de trecere de la iarna la primăvară: vreme de aprilie.  Vremea de aprilie înseamnă că acum poate să fie soare iar mai încolo poate să ningă. Adevărul și puterea acestei vorbe le-am simțit eu astăzi pe propria mea piele, la propriu. Am plecat de acasă dimineață fără haina de ianră, fără mînuși și foarte optimist. Am revenit din Stockholm de la o întîlnire cu Cărtărescu la care acesta n-a apărut, într-o Uppsală în care ningea ca la Crăciun. Dacă ar fi nins ieri, cînd chiar am  fost la o petrecere de Crăciun, ar fi fost ceva frumos în asta. Dar a nins azi, cind eu nu eram deloc pregătit pentru zăpadă. De la gara centrală din Uppsala sînt mai mult de 8 km pînă la mine acasă, pe care de obicei îi fac cu inima voiasă, fericit că mai ard calorii, că îmi pun creierul să mai elibereze niște endorfine, drogul natural al bunei dispoziții care e injectat în sistem odată cu exercițiul fizic. Dar în seara asta i-am făcut cu vîntul și zăpada abuzînd de corpul meu foarte prost echipat pentru a le face față. Am înfruntat vreme mult mai rea pe bicicletă aici în Uppsala, dar de fiecare dată bine echipat, astfel încît  între miezul verii și miezul iernii, pentru mine nu era nicio diferență.

Gîndul că nu sînt deloc norocos (de ce trebuia să ningă tocmai acum, cînd eu sînt nepregătit?- deși, dacă aș fi verificat prognoza, aș fi știut) făcea ca mîinile înghețate să doară și mai tare iar zăpada ce-mi izbea fața să usture și mai rău. Dar faptul că îmi plîngeam de milă nu avea de-a face cu zăpada de afară și lipsa mînușilor mele, ci cu ceva mult mai semnificativ, despre care mi-e rușine să scriu aici. Am mers mult mai repede decît de obicei iar faptul că pe drum era aproape pustiu mi-a permis să exteriorizez sentimentul de cel mai nenorocit dintre pămînteni sub forma unor strigăte războinice.

Sigur, mintea asta a mea zglobie nu mă lasă nici măcar să-mi plîng de milă liniștit. Îmi aducea mereu aminte că dau dovadă de o lipsă de recunoștință incredibilă, plîngîndu-mă de lipsa norocului. Sînt atîtea feluri în care aș fi putut fi mult mai rău decît sînt. Dar uite că lucrul ăla era ca un ghimpe în carne care mă făcea să urlu, un ghimpe parfumat și otrăvit care face răni în care mîncărimea se amestecă cu durerea.

Un corp perfect

N-am avut niciodată un corp perfect, dar mereu mi-am dorit unul. Perfecțiunea e greu de definit. Poate imposibil. O definiție care îmi place spune că perfecțiunea este sentimentul că nu ai vrea să schimbi nimic la ceva ce se întîmplă să privești. E o definiție poate prea vagă, dar care lasă loc pentru subiectivitatea celui care privește și tocmai ăsta e marele ei avantaj.

De aproape trei săptămîni înot în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, dar cel puțin de cinci ori pe săptămînă. M-am apucat la recomandarea cuiva. Ca mai toate lucrurile pe care le-am făcut în viața mea, a trebuit să fiu tras cumva de mînecă și pentru asta. Dar n-am fost tras de mînecă, doar mi s-a recomandat o opțiune pe care eu am îmbrățișat-o. Am îmbrățișat-o pentru că simțeam nevoia de exercițiu fizic și pentru că voiam să-mi testez și limitele corpului, dacă pe cele ale minții le mai pun la încercare din cînd în cînd.

În seara asta am făcut o faptă bună. Pe culoarul pe care înotam (căci se înoată ordonat, cînd e mai multă lume) un bătrînel era oprit și părea că a pierdut ceva în apă. Cînd m-am apropiat de el îmi spune ceva în suedeză. Îi spun că, din păcate, nu știu suedeză. El îmi spune apoi în engleză că și-a pierdut inelul de aur. A văzut că aveam ochelari și s-a gîndit că îl pot căuta pe fundul bazinului (care nu era deloc adînc, cam 1,70 m). M-am dus spre fundul bazinului în locul unde mi-a arătat el și inelul era într-adevăr acolo. M-am gîndit apoi că mulțumirea pe care am văzut-o pe chipul bătrînelului- care își recuperase ceea ce bănuiesc că era verigheta, simbolul unei povești de dragoste poate mai mult sau mai puțin frumoasă, dar era, în orice caz, povestea lui- bucuria de pe chipul lui a valorat mult mai mult decît zece inele de aur. Mi-a trecut prin cap atunci că sînt oameni pe lumea asta care ar fi profitat de situație și ar fi ascuns inelul ăla pe undeva spunînd bătrînelului că nu e de găsit. Poate pare greu de crezut, dar sînt convins că sînt astfel de oameni pe lumea asta. Însă oamenii ăștia, oricît de bogați ar fi de la numeroasele inele furate, să zicem, sînt săraci într-un mod care mă face să-mi fie milă de ei: pentru ei nu există bucuria recunoștinței de pe chipul celui pe care nu l-ai furat, aceea care valorează cît mult aur.

Revenind la corpul meu care e atît de departe de a fi perfect, încep să cred că aș putea să mă apropii de o oarecare perfecțiune, dacă aș înota așa mereu. O să înot încă vreo două luni și o să revin la nemișcarea aceea care îmi dă dureri de cap. O să uit cît de bine mă simt acum cînd înot și cît de posibilă mi se pare perfecțiunea…trupului. Sper să citesc atunci postul ăsta și să mă apuc  iar de înot.