O idee bună

Ideile sînt cele mai puternice şi importante lucruri din lume. Ideile, deşi nu par a avea aceeaşi greutate ca forţa brută, ca forţele naturii sau în genere ca nimic material, sînt în realitate mai puternice şi mai decisive decît toate lucrurile materiale. Ideile au transformat faţa planetei şi a istoriei, ne-au adus maşini, poluare, medicamente, ne-au dus în spaţiu, au început războiae şi cine ştie ce o să ne mai  aducă în viitor. În fine, totul se reduce şi se rezumă la idee, pe lumea asta. La început a fost Cuvîntul!

Aţi auzit sintagma idei forţă, dar sintagma asta e  pur tautologică, pentru că orice idee, în măsura în care e idee, e forţă. Are forţa de a schimba destinele oamenilor, de afecta radical şi transforma natura. O idee e un act creator care diferă de actul creator divin doar prin aceea că nu este ex nihilo.

Nişte prieteni din satul meu, Vîrtoape, Teleroman, au avut ideea să facă ceva. Au avut ideea să se implice în viaţa comunităţii, să facă şi ei ceva pentru satul lor care să aibă o însemnătate. Totul a început, din cîte aud, la o şcoală de Sabat (doar adventiştii ştiu cu ce se mănîncă asta, aşa că poate ar trebui să explic ce anume e şcoala de sabat: cel mai simplu ar fi să spun că e şcoala de duminică a adventiştilor de ziua a şaptea). Ideea lor s-a îndreptat tot spre şcoală: s-au gîndit să premieze pe cel mai bun elev din şcoala cu clasele 1-8 din Vîrtoape. Statul îi premiază, dar doar cu diplome şi cărţi. Ei s-au gîndit la ceva mai substanţial, aşa că au pus mînă de la mînă şi au cumpărat o bicicletă.

Care e rolul meu în toată povesta asta? Păi oamenii ăştia s-au gîndit că din cercul celor care au terminat şcoala din Vîrtoape şi sînt accesibili, eu aş fi cel mai potrivit ca să ofer premiul. Şi totodată să ţin un discurs scurt în care să spun ce am făcut eu după ce am plecat din Vîrtoape şi ce vreau să fac de acum încolo. Scopul acţiunii era evident: să fiu un fel de model sau inspiraţie pentru copiii din Vîrtoape.

Aşa că ieri, într-o sală de sport plină de oameni, extrem de fierbinte şi gălăgioasă, am vorbit vreo 4 minute şi am oferit o bicicletă roşie Georgianei, eleva de la clasa a 8-a care a avut media 9,97. După ce am povestit foarte pe scurt aventurile mele post-Vîrtoape, le-am spus că secretul succesului e cititul. Şi le-am mai spus că pentru anul viitor cei care acum au oferit o bicicletă pentru  cel mai bun elev din şcoală, şi-au propus să ofere cîte un premiu pentru cel mai bun elev de la fiecare clasă.

Nu ştiu dacă eu am fost model şi inspiraţie pentru cineva de acolo. Probabil că nu poţi să ajungi model în patru minute şi nici dacă aş fi avut toată ziua n-aş fi ajuns: la urma urmelor nu e nimic extraordinar în toată povestea mea. Dar e posibil ca ideea asta să aibă efecte nebănuite. E posibil ca vreun copil, de dragul premiului sau de dragul meu (sic!), să prindă drag de citit şi să ajungă cineva care să producă o idee care să schimbe lumea. E posibil.

 

 

Da’ ce-s cu astea aici?

După meseria de farmacist  şi cea de traficant de droguri, probabil că cea mai aducătoare de profit e cea de notar. Sînt un pic supărat, pentru că tocmai a trebuit să plătesc 100 de lei pe cîteva copii legalizate. Tot ce a făcut secretara notarei a fost să pună o ştampilă şi tot ce a făcut notarul (era o doamnă) a fost să semneze, şi mi-au luat salariul pe o zi de muncă. Asta se cheamă, după mintea mea, creaţie ex nihilo, adică a face bani chiar din nimic. Unora consultanţa de un tip sau de altul li se pare o modalitate de a face bani din nimic, la fel şi în cazul terapiei psihologice. Dar în cazul consultanţei şi al terapiei, mi se acordă timp, şi mi se pune la dispoziţie un întreg complex de abilităţi şi cunoştinţe ale consultantului/terapeutului. Dar în cazul notarului, întreb, ce mi se oferă? Un  jurist ar şti să răspundă mai bine, eu o să zic doar că mi se oferă o garanţie a autenticităţii pentru orice din partea statului. Dar mi se oferă la suprapreţ.

Nici măcar nu trebuie să fii foarte deştept ca să fii notar, căci doamna respectivă nici nu prea ştia să vorbească româneşte. Cît timp am stat eu acolo, a făcut o greşeală pe care de obicei o fac proştii (sînt rău? incorect politic? cum să le zic?) care se chinuie să vorbească frumos. Întrebînd de nişte foi, a zis: „da’ ce-s cu astea aici?”.