Dumnezeul lui Darwin

În urmă cu mai bine de un an, am citit o carte care a însemnat enorm pentru evoluţia mea intelectuală. Cartea era scrisă de unul dintre cei mai mari biologi ai momentului, Kenneth Miller, şi se chema Finding Darwin’s God (Găsindu-l pe Dumnezeul lui Darwin). Nu pot să las ocazia asta să treacă fără a mă lăuda că după ce i-am citit cartea, am avut şi un foarte scurt schimb de emailuri cu dl. Miller, ceea ce la vremea respectivă  m-a făcut foarte fericit.

Acum, ce e interesant în legătură cu Miller şi cu cartea lui, e că acest domn biolog este şi un catolic practicant. În general, biologii nu prea sînt credincioşi, spre deosebire de fizicieni care în general sînt. Deşi e credincios, Miller a fost unul cel care a demontat argumente creaţionismului ştiinţific, jucînd un rol important în procesele în care se discuta ce anume să se predea în şcoli, evoluţionism sau creaţionism. Ştiţi foarte bine că în America toate se rezolvă cu procese. Recent citeam undeva că nişte spitale de acolo au dat în judecată nişte mari producători de tutun pentru că au tratat bolnavi care le fumaseră tutunul. Comic, nu-i aşa? Pe undeva pe acolo a fost uitat faptul fundamental că ţigara şi-o bagă fiecare sigur în gură, de bună-voie şi nesilit de nimeni, ca la căsătorie. (Nu vreau să insinuez că ar fi căsătoria o formă de sinucidere, deloc!)

Revenind la Dumnezeul lui Darwin, Miller, după ce demonta unul cîte unul toate argumentele creaţioniştilor, mai ales pe cele ale aşa numitului young earth creationism, arăta că Dumnezeu se implică în cursul evoluţiei printr-o misterioasă manipulare a ADN-ului la nivel cuantic. Genele, adică, fiind atît de mici, ar fi cumva susceptibile la influenţa fenomenelor cuantice. Cartea a fost foarte bine primită în general, dar criticată pentru ideea asta, că evoluţia ar fi influenţată în vreun anume fel de sub-lumea cuantică. Azi dimineaţă, am dat peste un articol care poate fi citit aici în întregime  în care tocmai asta se argumenta. Mai exact, se arăta că ADN-ul poate discerne între anumite stări cuantice şi este influenţat de către acestea. Sigur, aici se termină bruma mea de ştiinţă, aşa că nu merg mai departe pentru că nu înţeleg mai mult. Mă mulţumesc doar să arăt că ce era pentru Miller calea, care acum cîţiva ani cînd a fost propusă a fost luată în rîs, prin care Dumnezeu acţionează într-un univers care altfel pare a fi condus de legi mai stricte sau mai haotice dar în orice caz implacabile, este confirmat de descoperirea asta recentă.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.