La munca!

Din pacate nu m-am plimbat atit de mult cit mi-as fi dorit. N-am fost la Paris, nici la Londra, nici la Roma, nici la Viena. Dupa enumerarea asta cineva ar putea sa intrebe, dar unde ai fost, atunci? Pai am fost in Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Amsterdam si Rotterdam (Olanda), Bruxelles si alte citeva orasele din Belgia, Madridul din Spania, Tallin din Estonia si cam atit. Ah, am fost si la Dobrici, in Bulgaria, pe vremea cind aveam BMW inscris in Bulgaria. Ce vremuri…

Cind am fost ultima data la Oslo, adica vara asta, am fost efectiv socat sa vad ca monopolul pe cersetorie in centrul orasului e detinut de cersetori romani. Ma plimbam pe Arke Brygge cu doi prieteni norvegieni, cind unul dintre ei imi spune, ia uite, si astia sint romani. Eu, sceptic, intreb cum de e atit de sigur. El imi spune, zi-le ceva in romana. Eu ii spun tinerei care era la doi pasi de mine sa se duca la munca (la munca). Reactia ei e una de „ce muncaaa maaa, i-auzi la el”, si in timp ce ea isi avea reactia, un tip cu burta si mustata apare de nu stiu unde si verbalizeaza si el violent in directia mea. Da, erau romani, sau cam asa ceva. Prietenul meu norvegian ride si ma intreaba ce le-am spus. Eu ii raspund ca i-am trimis la munca iar el ma intreaba care e cuvintul. Ii mai repet de citeva ori formula magica „la munca” care stirnise atita indignare intre compatriotii mei cersetori, iar el incepe sa o repete si reuseste dupa citeva incercari sa o redea surprinzator de bine.

Mi-am amtint de episodul asta pentru ca zilele astea sint la Madrid si situatia e cu totul alta. Am mers de citeva ori cu trenul in zona metropolitana a Madridului si aproape in fiecare tren am vazut cite un cersetor. Doar ca nu erau romani, erau spanioli. Mi s-a explicat ca situatia economica dramatica din Spania ii face pe multi spanioli sa comita gesturi disperate. Unii se sinucid in fata trenului, cum s-a intimplat chiar recent, altii cersesc, tot in tren, sau in alte parti.  E foarte posibil ca sinuciderile sa nu aiba de-a face cu criza economica. La urma urmelor, motivele pentru care cineva alege sa spuna adio vietii sint intotdeauna complexe. La fel si cu cersetoria: e posibil ca cersetori profesionisti sa profite de situatia economica pentru a inventa povesti lacrimogene. Dar oricum ar fi, ramine schimbarea semnificativa in peisajul urban al unei capitale europene, anume ca propriii cetateni incep sa devina un segment semnificativ din populatia de cersetori, lasind mai putin loc pentru aventurierii din alte parti. Dar cel putin la Oslo e in continuare foarte mult loc pentru cersetori. Norvegienii o duc in continuare mult prea bine pentru a iesi la cersit.

PS: Ca de fiecare data cind sint in deplasare si n-am laptopul cu mine, scriu fara diacritice.

Măria pe bicicletă

O lume nouă construită pe bicicletă! Despre asta e filmul  Lumea Nouă / Jaan Tootsen / Estonia / 2011 /  care a fost proiectat aseară la Centrul Ceh, la doi paşi de Cinema PRO de la Universitate. Documentarul urmăreşte pas cu pas o mînă de tineri utopici care erau mai tot timpul beţi şi fumaţi şi care şi-au propus să încerce să elibereze de maşini centrul oraşului Tallin. Sau cam aşa ceva. Sigur, în film apare doar berea, nu şi iarba, dar e de înţeles de ce lipseşte Măria. Acum, întrebarea nu este dacă Măria e bună sau e rea, moderat sau abuzată etc, ci întrebarea e dacă o mînă de tineri high on Măria şi bere pot să construiacă o lume nouă. O  întrebare la fel de bună e dacă bicicleta poate fi simbolul şi principalul motor al acestei lumi noi, ca să zic aşa.

Copiii ăştia frumoşi şi idealişti şi-au propus fără îndoială un lucru frumos! Mai ales că, ştie toată lumea, şi eu sînt un mare iubitor al bicicletei. Aseară am fost cu bicicleta la film, mă duc cu bicicleta la serviciu şi în general bicicleta e mijlocul meu de transport preferat în Bucureşti, pentru o grămadă de avantaje pe care le are şi pe care le-am enumerat de atîtea ori pe blogul ăsta. Totuşi, maşinile- chiar dacă astăzi sînt abuzate, adică sînt folosite prosteşte, mai ales în marile oraşe, care ar fi mult mai curate şi mai libere, adică mai trăibile, dacă toată lumea ar merge cu bicicleta- nu sînt dispensabile! Adică, de maşini se pot dispensa doar grupări revoluţionare utopice ca Lumea nouă din Tallin, şi nici ei tot timpul, pentru că la un moment dat liderul lor cîntă la pian în remorca unei maşini.

Ce vreau să spun e că idealismul radical e un lux pe care şi-l permit doar revoluţiile în stadiile lor incipiente. Cînd revoluţia a reuşit, lumea nouă pe care a instituit-o devine dintr-o dată la fel de veche ca cea pe care tocmai a înlocuit-o, cu toate metehenele acesteia şi invitînd o nouă revoluţie.

Am fost şi eu o zi în Tallin. Iarna, cînd era multă zăpadă şi dacă fac bine socoteala era chiar una dintre iernile în care Lumea Nouă încă exista şi făcea valuri. N-aş fi bănuit atunci că într-un oraş cu atît de puţine maşini ca Tallin, comparat cu Bucureştiul de exemplu, există oameni  atît de porniţi împotriva lor.

Pînă se găseşte vreunul să pornească o lume nouă şi în Bucureşti, eu o să continui să merg, resemnat, cu bicicleta printre milioanele de maşini, cerşind de la acestea respect şi prioritate.

Victorie pe mare

Am coborît din frumoasa barcă care mă aducea dintr-un Tallinn (Estonia) înghețat și viscolit, într-un Stockholm la fel înghețat și viscolut. Dar amîndouă frumoase, ca două surori, poate una brunetă și cealaltă roșcată, dar ambele frumoase. Din păcate n-am făcut nicio poză destul de frumoasă pentru expunere publică, cu excepția acesteia. Viscolul a avut și el un cuvînt de spus cu privire la asta.

Fiind un bilet ieftin (30 de euro dus întors, Stockholm-Tallin) mă așteptam la o navă mică și un pic ruginită. Am fost plăcut surprins s-o văd pe Victoria. Mare, solidă, luxoasă chiar. Cabină cu patru paturi, baie, toate bune și frumoase. Ce m-a suprins cel mai mult la Tallin a fost ciocolata. Am găsit acolo o ciocolată cel puțin la fel de bună ca cea din Belgia, despre care se spune că e cea mai bună. Și mai ieftină. Din păcate am mers numai noaptea, așa că nu am putut să mă uit peste tot în jur, să văd doar mare și să mă simt pierdut. Nici frică nu mi-a fost, deși era prima dată cînd pășeam  pe mare. Singurul meu contact cu marea fost pînă acum mediat de plajă și strict în vecinătatea acesteia. Mi-ar fi plăcut să-mi fie frică.

Dimineață nu avea nimeni chef să meargă pe jos din port pînă la gara centrală din Stockholm, așa că am mers singur. Și a fost frumos. Doar eu și orașul, cu locuitorii lui cu o deschidere mai amplă față de viață decît noi românii și mereu amabili. Ah, uitasem de GPS. A fost și GPS-ul cu mine, și bine a făcut, că doar nu am dat o grămadă de bani pe n900-le meu degeaba.

În gară o tînără foarte amabilă și foarte frumoasă m-a ajutat să-mi cumpăr bilet de la un automat care știa doar suedeză și pînă a plecat trenul am stat de vorbă cu un suedez care îmi povestea cu mîndrie, dar provocat de mine, despre cît de bine se îngrijește Statul lui de familie. Era proaspăt căsătorit și avea un copil. Lucrează o zi pe săptămînă iar restul le petrece acasă, cu copilul. Soția lucrează 4 zile.

Una peste alta, Scandinavia e fără îndoială cel mai fericit loc din lume.

Despre singurătate

Nu îmi place în mod deosebit să fiu singur, dar nu mi-a fost vreodată frică de ea. Nu mă refer aici la singurătate în sensul de a nu a avea partener. Luată în sensul ăsta, singurătatea ar trebui să sperie pe orice om sănătos. Mă refer la singurătate înțeleasă ca întîlnire cu tine însuți. Singur. Liniște. Fără messenger. Poate chiar fără muzică.

Mi-a venit să scriu despre asta pentru că cineva mă compătimea că aici în Suedia sînt singur. Între patru pereți. În primul rînd, sînt cei mai frumoși pe care i-am avut eu vreodată. În al doilea, îmi place. Am dat de curînd peste un pasaj în care Kierkegaard, cel mai mare om care a trăit vreodată, după Ioan Botezătorul, vorbește despre singurătate. Nu-l pun aici ca să-mi laud natura profundă, ci ca să apăr însăși ideea de singurătate. Și după cuvintele lui Kierkegaard, alte cuvinte nu-și mai au rostul.

„Pe de altă parte, el simte adesea nevoia să fie singur, aceasta fiind pentru el o necesitate vitală-uneori ca respiratul, alte ori ca dormitul. Faptul că simte acestă nevoie vitală mai mult decît alți oameni este de asemenea un semn că are o natură mai profundă. În general nevoia de singurătate este un semn că este spirit într-un om pînă la urmă, si este măsură pentru ce spirit se află acolo. Cei trivial de neomenești sau mult-prea-omenești sînt într-o asemenea măsură lipsiți de nevoia de singurătate încît, ca o anume specie de păsări sociale (așa numitele love-birds) (niște papagali care nu pot să trăiască unul fără altul, din cîte știu eu-adăugarea mea), mor imediat dacă trebuie să fie o secundă singuri. După cum bebelușul trebuie adormit cu un cîntec de leagăn, așa și acești oameni au nevoie de bîzîitul tranchilizant al societății ca să poată mînca, bea, dormi, ruga, îndrăgosti etc. Dar în Antichitate ca și în Evul Mediu oamenii erau conștienți de nevoia de singurătate și aveau respect pentru ceea ce înseamnă ea. În sociabilitatea constantă a vremurilor noastre oamenii sînt atît de îngroziți de singurătate încît nu știu ce altă utilitate să-i mai dea, decît (o, admirabilă epigramă!) ca pedeapsă pentru criminali. Dar la urma urmelor e un fapt că în zilele noastre e o crimă să ai  spirit, deci e firesc că acești oameni, iubitorii de singurătate, sînt puși în aceiași categorie cu criminalii.”- Soren Kierkegaard, The sickness unto death (o traducere imprefectă în română ar fi Boala de moarte, dar probabil că și titlul din engleză e o traducere la fel de imperfectă a titlului original din daneză. Textul de mai sus e de asemenea o traducere foarte imperfecta din engleză, făcută de mine)

Asta nu înseamnă că sînt mereu singur. Tocmai am revenit din camera unui vecin, un spaniol gay, care are un Mac superb, cu un ecran imens, unde a văzut un film cu împreună cu vecina mea iraniană,  o chinezoiacă (sau koreancă, sau thai-nu știu să fac diferența), o semi-blondă din Germania, și încă două tipe cărora nu le mai știu țările. Numele nici atît. Iar mîine, împreună cu  vreo 20 de oameni de aici din Lilla Sunnersta, plec la Stockholm de unde vom lua un vapor pînă în Tallinn, Estonia. Deci singurătatea, ca orice altceva, e bună cu măsură.