Combinaţie în Cişmigiu

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.