Filosofia a murit. Trăiască filosofia!

Titlul unei ştiri Reuters: De ce există ceva? Oamenii de ştiinţă descoperă o părticică din răspuns. Poate pentru unii chestia asta nu înseamnă nimic, dar în mine a atins nişte corzi care au cîntat o melodie cu  un amestec de tonuri vesele, ironice, răzbunătoare, melancolice şi optimiste în acelaşi timp. Pe scurt, aproape o simfonie.

De ce? E vorba de o poveste pe care cei  sensibili la vocea de sirenă a filosofiei o pot aprecia cel mai bine. Filosofia a fost odată ca niciodată piatra de temelie a tuturor întreprinderilor intelectuale ale umanităţii. Apoi, foarte recent, filosofia a fost detronată de ştiintă, care acum o priveşte de sus şi abia dacă o mai bagă în seamă. De fapt Zeitgeistul creat de ştiinţa modernă e atît de puţin sensibil la chemările filosofiei încît filosofia abia dacă îşi mai găseşte locul în lumea academică de azi dominată de discipline ştiinţifice serioase. Ca orice detronat, filosofia trebuie acum să se împace nu doar cu punerea din ce în ce mai mult la îndoială a legimitităţii vocii ei între vocile certificate ale vremii, dar mai ales cu ruşinea intrinsecă  faptului că odată a fost totul şi acum e din ce în ce mai puţin, aproape nimic.

Cred că am mai spus odată aici pe blog că istoria e plină de ironii şi filosofia se vede astăzi răzbunată chiar de ştiinţa care o detronase. Ştiinţa, care a debutat prin anihilarea  invizibilului,  e nevoită să stea din nou în faţa invizibilului, după cum poetic şi speculativ încercam eu să arăt aici. Acum, ştiinţa e nevoită să se întoarcă şi la întrebări specific filosofice, pe care iniţial le expediase ca irelevante. Întrebarea fundamentală a filosofiei este de ce există ceva mai degrabă decît nimic. De fapt, s-a spus că filosofia a luat naştere din mirarea că există ceva mai degrabă decît nimic. Pentru ştiinţă, o astfel de întrebare nu era decât expresia unui efort speculativ fără speranţă şi fără rost cu care nu voia să aibă nimic de-a face. Doar că în urma celor mai noi avansuri ştiinţifice (avansuri pentru care LHC-ul de la CERN, care acum vreo doi ani speria lumea cu găuri negre, joacă un rol extreme de important) care descoperă noi şi noi mistere care stau la baza realităţii noastre de zi cu zi, ştiinţa redescoperă întrebările depăşite ale filosofiei. Unul dintre aceste mistere fundamentale ale realităţii noastre e legat de problema materie-antimaterie. La început Universul era format din materie şi antimaterie în proporţii egale, numai că în prima secundă antimateria a dispărut aproape în totalitate, ceea ce a dus la Universul în care trăim astăzi, cu stele şi oameni făcuţi din materie. De ce a cîştigat materia şi nu antimateria, aceasta e întrebarea! la care ştiinţa încearcă să răspundă şi al cărei ecou e întrebarea de ce există ceva? pusă de Reuters. Întrebarea asta ar putea fi pusă şi în legătură cu începutul însuşi al Universului- care nu avea nicio motivaţie inexorabilă să existe, pentru că nu avea de fapt niciun fel de motivaţie, din moment ce nu exista. De ce există ceva mai degrabă decît nimic?  întreba  de mult filosofia. De ce există ceva?  întreabă azi cea mai nouă ştiinţă.

Mă simt foarte norocos că trăiesc astăzi. Da, ştiinţa ne-a dat şi bombele nucleare cu care ne ameninţă pe toţi Kim Jong-un, şi din punctul asta de vedere noi cei care trăim azi nu sîntem cei mai norocoşi oameni care au trăit vreodată. Dar cred că în următorii zece ani, după ce acceleratorul CERN o să atingă energia maximă şi datele obţinute o să fie interpretate, o să fim martorii unor descoperiri care o să schimbe radical înţelegerea noastră despre natura fundamentală a realităţii, o înţelegere care o să fie mai bogată pentru că o să fie nevoită să-şi aducă aminte de înţelepciunea antică a filosofiei şi poate chiar alte feluri de înţelepciune antică.

Trăiască LHC! Trăiască CERN!

În deplasare

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o

Dragoste în ciuda defectelor

Poate că o iubire mare se definește în primul rînd prin păstrarea și creșterea energiei ei interne în ciuda unuia sau mai multor defecte mortale ale obiectului iubirii.

De exemplu, eu continui să îl iubesc pe Dostoievski, pe care l-am cunoscut de mult, în ciuda a ceea ce eu cred că este un defect major de formă în unele dintre romanele lui. Și în același fel dragostea mea față de Proust, care tocmai se naște, continuă să crească în ciuda aceluiași defect. Nu sînt critic literar, deci ceea ce spun nu e critică literară, ci mai degrabă o invitație pentru cineva care se pricepe la așa ceva să mă lămurească și pe mine cu stau lucrurile de fapt.

Cînd cineva se apucă să scrie un roman, are mai multe opțiuni în ceea ce privește forma și construirea personajelor. Astfel, putem avea de-a face cu un autor omniscient, care nu este el însuși personaj în roman, ci doar narator detașat, un fel de Dumnezeu deist, care observă și disecă cu luciditate dramele personajelor sale, dîndu-le astfel viață; sau avem de-aface cu un autor-personaj, deci un roman în care autorul alege să fie el însuși integrat în fluxul evenimentelor ca un observator localizat, fiind astfel nevoit, de dragul logicii elementare și al bunului simț, să  renunțe la toate avantajele omnișcinței.

Se întîmplă însă că unii dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, de exemplu Dostoievski si Proust, au scris romane în care au amestecat cele două posibilități. Adică au optat pentru un autor-personaj, pentru cineva care relateaza niște întîmplări așa cum le-a fost el martor, direct sau indirect, dar care sfîrșește prin a deveni autor-omnișcient. În Demonii, de exemplu, naratorul începe prin a anunța că o să povestească niște întîmplări la care a fost martor și sfîrșește prin a reda cu acuratețe gînduri ale celorlalte personaje și întîmplări la care el nu avea cum să fie prezent. La fel face și Proust, care în În căutarea timpului pierdut. După ce m-a cucerit în mod absolut de la primul volum, cu fluxul de conștiință al autorului-personaj care își revizitează trecutul, în a doua parte, O iubire a lui Swann, schimbă macazul către șina autorului-omniscient, dar fără să renunțe la poziția de autor-personaj. Frumusețea sublimă a scrisului lui Proust și analiza peste măsură de profundă pe care o face sufletului omenesc, modului de viață burghez parizian și, în fine, oricărui subiect pe care se întîmplă să îi cadă bisturiul fermecat, toate acestea au reușit doar după o lungă bătălie cu mine însumi să mă ajute să termin cartea pe care acea schimbare de macaz, sau mai bine zis acea mișcare de nepermisă călărire a acestor două căi ferate care după mintea mea cu niciun chip nu pot co-exista în același plan, cea de autor-omniscient și cea de autor-personaj, deci o simplă problemă de formă, o făcea să sufere o lovitură pe care bunul meu simț sau logica mea le credeau fatale.

Am reușit, nu știu cum, să ajung să îl iubesc pe Proust în ciuda acestui defect, la fel cum cu mai mulți ani în urmă continuasem să îl iubesc pe Dostoievski în ciuda aceluiași defect. Cu toate că aș avea și alte motive de supărare față de Proust, de exemplu acela că, după ce am citit descrierea magistrală a dragostei lui Swann pentru ușuratica și prostuța lui Odette, nu mai am curaj să întreprind și eu un proiect literar pe care o poveste trăită recent mă făcuse să-l iau în considerare.  M-am regăsit atît de bine în Swann, încît citeam cu sentimentul că Proust a scris chiar despre mine. Dar probabil că același sentiment l-ar avea mulți dintre cei care iubind descoperă că de la bun început fuseseră încornorați.  În orice caz, literatura nu se naște din resentiment, și la mine resentimentul ar fi fost încă un motor puternic, ca să nu mai zic că dacă aș încerca totuși să scriu despre asta aș avea sentimentul că îl plagiez pe Proust, ca și cum el a dat odată pentru totdeauna forma literară desăvîrșită acestui tip de poveste de dragoste.

Ce are Puiu Adrian în comun cu Einstein sau de ce nu înțeleg plictisul

Astăzi am alergat în ciuda timpului. O dată în ciuda vremii, căci e șase noiembrie și eu am alergat îmbrăcat ca în miezul verii, și a doua oară în ciuda orei, fiind pentru prima dată cînd alerg la amiază. Toamna asta e superbă, cine știe cînd o să mai văd una la fel.

Libertatea mea proaspăt regăsită nu mă sperie deloc. Din contră. Sigur, încerc un oarecare sentiment de inutilitate cînd realizez că nu mai trebuie să fiu nicăieri la ora 9 (oricum nu reușeam niciodată să ajung chiar la ora 9), dar nu mă plictisesc. De fapt, nu am înțeles niciodată plictisul și pe cei care se plictisesc. Se presupune că din moment ce nu mai ai un program fixat de un stăpîn care te plătește, cu alte cuvinte cînd ești stăpînul propriului timp, nu știi ce să faci cu el și intervine plictisul. Dar cum să te plictisești cînd sînt atîtea lucruri de făcut, atîtea cărți de citit, atîta gînduri de gîndit (și eventual scris) și așa mai departe?

Nimeni nu muncește pentru că se plictisește, toți muncim pentru bani. Și sînt puțini, foarte puțini acei norocoși pentru care munca e în același timp și plăcere, adică oferă satisfacții intrinseci. Mai simplu spus, ferice de cei pentru  care munca e în același timp și distracție. Cred că Puiu e unul dintre acești puțini norocoși sau cel puțin așa se laudă el. Dacă citește postul ăsta, o să ne răspundă și o să ne lămurim. Un alt exemplu, ceva mai celebru și mai elocvent, ar fi Einstein, care spunea că el nu înțelege deloc de ce se bucură de atîta apreciere din partea lumii, cînd el nu face altceva decît să se ocupe de ceea ce îl interesează, îl fascinează și îl  face fericit. În limbaj marxist: ferice de cei penru care munca nu e alienantă! Dar, încă odată, aceștia sînt foarte puțini.

Nu știu exact cîte satisfacții intrinseci o să-mi ofere următorul loc de muncă, dar știu sigur că sînt făcut pentru o existență de artist. Adică una în care nimeni nu-mi spune ce să fac și pot să dau ce e mai bun din energia zilei singurului lucru cu adevărat important, care pentru mine e scrisul. Și studiul, desigur, dar pentru că n-am reușit niciodată să percep cititul ca pe ceva nici măcar pe departe asemănător cu munca, singura muncă în adevăratul sens al cuvîntului rămîne doar scrisul. Pînă voi ajunge la existența mea de artist, dacă voi ajunge vreodată, trebuie să-mi vînd libertatea pe bani.

Deocamdată mă bucur de ea alergînd în miezul zilei, bînd prima cafea la ora 3 p.m. (și ultima) și punîndu-mi mintea la scris. Și nu de scrisul pe blog e vorba, pentru că nici ăsta nu e muncă, e joacă. Dar ce să fac, deși sînt băiat mare, încă îmi place să mă joc.

Despre cum să (nu) suferi în tăcere

Unii oameni sînt ca negrul, care absoarbe energia, reflectînd doar foarte puţin,  doar strictul necesar cît să se vadă că e negru. Reflectînd doar foarte puţin, adică lăsînd să se  vadă foarte puţin, energia absorbită face să crească temperatura. În termeni existenţiali, temperatură înseamnă agonie. Sînt unii, cei care sînt ca negrul, care riscă să înnebunească din cauza agoniei, pentru că a reflecta suferinţa pur şi simplu nu este o opţiune pentru ei.

Alţii, în schimb, sînt ca albul. Aceştia absorb şi ei energie şi le creşte şi lor, inevitabil, temperatura, dar pentru că reflectă foarte mult din energia care îi loveşte, temperatura creşte semnificativ mai puţin decît în  cazul negrului. În termeni existenţiali, agonia e mult mai mică.

Există un cod moral nescris  care spune că există mai multă demnitate în a suferi în tăcere, în a nu te văicări. Nu mă simt în stare pentru o analiză psihologică a devenirii acestui concept (sau cum ar fi zis Nietzsche, pentru genealogia lui). Dar îl privesc cu suspiciune. Cel puţin vreau să încerc să iau apărarea celor care, ca mine, sînt albi şi nu negri (mai e nevoie să spun că nu e vorba de rase aici, ci de culori existenţiale?).

Demnitatea celor care suferă în tăcere stă în aceea că ceea ce le produce suferinţa este păstrat în plan subiectiv. Adică, acelui lucru care a produs suferinţa  i se refuză sau limitează contactul cu realitatea. Pentru că suferinţa este produsă aproape întotdeauna de ceva rău şi murdar, cei care suferă în tăcere împiedică diseminarea răului. Devin un tampon viu şi în agonie care face lumea să fie nu mai bună, dar mai puţin rea. După mintea mea, cam ăsta este singurul merit al negrului existenţial, şi sînt gata să recunosc că cei din această categorie dau dovadă de o înaltă ţinută morală.

Acum, vorbind în numele albilor. Nu e cel mai bun mod de a începe să vorbesc în favoarea lor, dar recunosc că aceştia poate sînt mai slabi sau mai laşi. Ei evită agonia, adică supra-încălzirea prin auto-conţinere sau, mai pe româneşte, fierbere în suc propriu. Energia care i-ar aduce la agonie este reflectată în mare măsură înapoi în lume, din subiectivitate în obiectivitate. Dar oricare ar fi ne-meritele morale ale albilor existenţiali, aceştia au un avantaj major asupra celor care fac parte din cealaltă categorie.

Cea mai mare problemă a celor care suferă în tăcere este tocmai aceasta, că sînt ei singuri, cu ei înşişi. Au la dispoziţie un singur punct de vedere, acela al subiectivităţii lor. Pentru că e într-o agonie crescîndă, subiectivitatea lor nu e tocmai în cea mai bună formă. Dar chiar dacă ar fi, prin simplul fapt că e subiectivitate, adică singulară, perspectiva oferită de ea e limitată. Cineva care suferă atît de mult încît vrea să se sinucidă, dacă şi-ar expune motivele pentru care vrea să facă asta, pe un blog sau pe Facebook, ar fi luat în rîs şi acuzat de lipsă de demnitate. Dar sînt în stare să pariez că nouă din zece care ar proceda aşa, nu s-ar mai sinucide.

Asta pentru că obiectivîndu-şi drama, sinucigaşul  a căpătat prin acest fapt acces la mai mult puncte de vedere. Unele mai mature, mai morale,  mai sensibile la nuanţe, mai inteligente sau pur şi simplu beneficiind de o experienţă pe care el n-a avut-o niciodată.

Cred că la fel stau lucrurile cu privire la orice fel de suferinţă, nu doar cele extreme, care nasc sinucigaşi. Cred că cei care îşi obiectivează suferinţa, deşi riscă să fie judecaţi ca fiind lipsiţi de demnitate, îşi re-afirmă prin aceasta apartenenţa la umanitate, care nu este altceva decît inter-subiectivitate.

Cocaină gratis şi la cea mai înaltă puritate pentru toată lumea!

În goana omenirii după senzaţii tari, aceasta s-a împotmolit în zilele noastre în droguri. Multe dintre efectele drogurilor pot fi şi sînt de fapt produse în mod natural de corpul nostru, fără mijlocirea criminală a substanţelor chimice. De exemplu, se ştie că exerciţiul fizic produce endorfine, substanţe pe care creierul nostru le produce pentru el însuşi, şi care sînt un adevărat drog al bunei dispoziţii, doar că fără toate efectele negative care vin cu drogurile introduse din exterior. Ce se înîmplă cu omenirea astăzi e că doreşte doar senzaţiile tari fără procesele, uneori anevoioase, care le produc. Aşa că luăm Xanax sau iarbă sau chiar heroină ca să ne simţim altfel, în loc să alergăm în parc sau să facem lucruri bune pentru cei din jur (se ştie că şi asta produce un sentiment vecin cu fericirea). Trăim într-o cultură în care fericirea e confundată permanent cu diverse pilule.

Deşi heroina rămîne liderul de piaţă în luma drogurilor (heroina, se pare, e cea mai scumpă marfă de pe pămînt, incluzînd aici uraniul îmbogăţit şi alte minuni), probabil că cel mai popular drog e cocaina. Heroina e mai degrabă drogul proştilor, pentru că ştii de la bun început că o se te omoare în scurt timp, în timp ce cocaina pare a fi drogul deştepţilor, al artiştilor. Unii au impresia că drogurile stimulează creativitatea. Poate o stimulează, dar creativitatea stimulată de droguri n-o să fie niciodată mai mult decît simplu delir individual, deci n-o să aibă niciodată valoare intersubiectivă adică publică. Dar nu despre asta vreau să scriu. Cocaina nu e vînat doar pentru creativitate, ci pentru că în general este drogul care amplifică viaţa însăşi.  Energie pură, fericire inhalabilă, extaz porţionat în liniuţe, colorează cenuşiul vieţii şi în general amplifică, cum ziceam, viaţa. S-ar zice că pentru un astfel de drog nu există stimulent natural. Adică, efectele cocainei nu ar putea fi produse altfel decît prin inhalarea de cocaină. Doar că recent cineva a pus pe Facebook un articol în care dragostea era comparată cu cocaina. Unii care au ştiut unde să se uite au văzut că în creierul îndrăgostiţilor se produce ceva asemănător cu ce se produce în creirul consumatorilor de cocaină.

Şi nu e aşa? Nu amplifică dragostea viaţa însăşi? Nu o colorează? Nu te face mai creativ? Nu te duce pe culmile fericirii şi ale extazului? Desigur, cu riscul implicit de a te arunca de acolo în prăpăstiile disperării. Dar fără risc nu e posibilă nici dragostea nici fericirea, şi ăsta e un lucru pe care nu l-au înţeles niciodată cei care îl critică pe Dumnezeu care a încercat să le creeze pe amîndouă şi după părerea lor mai bine nu se apuca de aşa ceva. Dar nici despre asta nu vreau să scriu acum. Ci despre faptul că dragostea este veritabila cocaină, o cocaină ruptă din rai, dacă pot să spun aşa, căci în ea se găseste efectele cocainei în forma lor cea mai pură, dar fără chinul iadului care înseamnă pînă la urmă consumul de cocaină.

Dacă înţelegem dragostea în felul ăsta, să ne mai mirăm atunci că ea ţine doar trei ani? Căci, oricît de ruptă din rai ar fi, pînă la urmă tot un fel de abuz asupra creierului prin suprasolicitare (un fel de overclocking, pentru it-şti) pare să fie. Ar fi minunat dacă dragostea-cocaină ar ţine toată viaţa, dar uite că nu ţine, pare a ne spune întreaga experienţă. În schimb, dragostea-cocaină are funcţia, ca şi cocaina-cocaină, de a crea dependenţă de obiectul ei. Cu alte cuvinte, dragostea-cocaină este un proces de sudare la temperaturi extrem de înalte. După ce se termină sudarea, cei doi rămîn sudaţi dar fără scînteile şi fierbinţeala procesului de sudare. Ce rămîne e legătura, fuzionarea, care, dacă nu cumva se consumă alte droguri, poate fi veşnică.

Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.