Jucării pentru copii

Am o conversaţie cu o colegă de birou despre de ce astăzi ne e din ce în ce mai greu să facem copii. Occidentul, cu  cît a devenit mai bogat şi mai răsfăţat, cu atît a pierdut pofta pentru făcut copii, spuneam eu. Nu voiam să spun că a  scăzut pofta pentru sex, care nu e acelaşi lucru cu pofta pentru făcut copii, deşi la cel mai elementar nivel cele două sînt inextricabil legate. Mie mi se pare că între pofta pentru făcut copii şi pofta pentru sex, cel puţin în Occidentul civlizat, e o relaţie invers proporţională.

Colega mea face observaţia că părinţii de astăzi se simt datori să  îşi bombardeze copiii cu munţi de jucării, pe care aceştia sînt incapabili să îi aprecieze şi de care oricum nu au nevoie. Culme a ironiei, ăsta este unul dintre motivele principale pentru care occidentalul de azi nu vrea să facă copii, i se pare că nu o să îşi permită să îl îngroape în jucării. Cu nenumărate hăinuţe şi haine pe care oricum nu le apreciează nimeni. Hainele fac parte dintr-un complex de elemente prin care noi, adulţii, ne punem în scenă în faţa celorlalţi. Cred că va fi toată lumea de acord că un nou născut sau chiar un copil de patru ani, nu are niciun fel de grijă, cu atît mai puţin grija de a se pune în scenă. Tot ce-şi doreşte el e să primească sînul matern la timp. Sau biberonul surogat.

După observaţia asta legată de jucării, în creierul meu se aprind mai multe beculeţe care semnalizează că s-ar putea ca acolo să fie originea novomaniei (un termen inventat de mine acum prin care vreau să desemnez dimensiunea bolnăvicioasă pe care noul şi noutatea o au în vieţile noastre de indivizi moderni). Fără să am pretenţia că ştiu ceva despre dezvoltarea copilului, îmi imaginez totuşi că fluxul constant de jucării în care se scaldă copilul face imposibil ca acesta să stabilească vreo relaţie afectivă cît de cît substanţială cu vreuna dintre ele. Altfel spus, astăzi jucăria preferată, mîine definitiv uitată. Pentru că abordează povestea asta  seria de filme Toy Story este atît de bună.

Astăzi ştim că în primii ani de viaţă se formează şi structurează modalităţile fundamentale de funcţionare şi raportare la lume. Dacă noul este atît de important pentru copilul care vrea în fiecare zi altă jucărie, nu e deloc surprinzător că odată ajuns adult va alerga după filme noi, muzică nouă, haine noi. Că noul, adică, va fi devenit pentru el o valoare supremă.

Aici e momentul unde lucrurile devin cu adevărat serioase, anume momentul în care modalităţile de raportare la lumea obiectelor debordează şi ajung să fie modalităţie de raportare la oameni. Cea mai mare problema pentru cuplurile romantice de astăzi, care foarte rar mai reuşesc să ajungă o familie, este noul. Problemele apar odată cu instalarea rutinei, care rutină, după cum o înţeleg eu, înseamnă eliminare sistematică a noului. El sau ea ajung să îşi dorească altceva, pe altcineva, un nou partener care de cele mai multe ori nu are altă virtute în afară de faptul că e altceva sau altcineva. Pentru scurt timp, desigur. Pînă devine la fel şi acelaşi şiciclul este reluat. Pe scurt, vrem mereu alte jucării.

Cu privire la egoismul Occidentului care nu vrea să mai facă copii pentru că aceştia îi strică corpul, îi mănîncă timpul, banii, se impun două observaţii importante. Prima, anume că Occidentul pare să fi uitat faptul elementar că nu există pe lume fericire mai mare decît aceea de a face un copil. Oricîte realizări, premii Nobel, călătorii în jurul lumii etc etc ar avea  cineva, dacă nu a făcut cel puţin un copil, odată ajuns la sfîrşitul vieţii va fi zdrobit de sentimentul că a trăit degeaba.

În al doilea rînd,  a face copii mulţi reprezintă o adevărată investiţie pentru bătrîneţe. Occidentalii devin din ce în ce mai dependenţi  de stat de la care se aşteaptă să aibă grijă de ei. Dar dacă cineva a făcut  trei, patru copii, cu siguranţă cel puţin unul dintre ei nu va fi plecat peste mări şi ţări şi nici nu va o inimă atît de haină încît să fie lîngă ei înainte de moarte.

Cine ar fi crezut că jucăriile pentru copii pot fi atît de periculoase!

Să te scalzi în apa sufletului

Mă uit la ultimele mele posturi şi parcă nu le-aş fi scris eu. Sînt parcă prea  ieftine. Oricine scrie şi e serios ajunge la un moment dat să se întrebe de ce scrie. Spre bătrîneţe, Cioran se hotărîse să nu mai scrie. Se întreba : la ce bun să mai înmulţesc cărţile? Ce-i păsa lui?! Era bătrîn şi faimos. Chiar aşa, la ce bun să mai înmulţească cărţile? Aproape tot ce facem e în esenţă egoist, chiar şi faptele altruiste, cum atît de bine s-a priceput să ne arate Nietzsche. Şi scrisul e tot un act egoist, pentru că are ca singur scop afirmarea sinelui (Nu-i aşa că mi-aş dori să am cel mai citit blog din România? Sincer? Nu, nu-i chiar aşa. Adevărul gol-goluţ e că mi-aş dori să am cel mai citit blog din lume. Pentru asta ar trebui să scriu în engleză. Sau în chineză.)

În momentele de luciditate în care îmi aduc aminte că nu voi avea niciodată cel mai citit blog din lume, îmi spun că blogul e bun şi la altceva. Fie şi pentru funcţia lui de jurnal, şi tot e bun la ceva. Peste vreo 20 de ani, dacă nu o să mor între timp, o să mă uit la textele astea şi o să fiu nostalgic, fericit, o să călătoresc efectiv în timp, cu ajutorul lor.

Azi, pentru cîteva secunde, am fost efectiv fericit cînd am citit un email. E vorba de finalizarea unui răspuns important despre care scriam  acum vreo 2, 3 săptămîni. Din fericire, eram singur în birou şi am putut să-mi manifest nestingherit bucuria. Mai întîi mi-am frecat palmele, cum fac eu de obicei cînd mă bucur. Apoi am eliberat nişte chiote (aşa le zice?). Însă bucuria rămîne întotdeauna în interior, imposibil să-şi găsească un loc în lume, printre lucruri. Dacă şi-ar găsi, poate ar dura mai mult, căci avînd consistenţa lucrurilor, s-ar permanentiza. Dar rămîne în suflet şi trece, ca toate lucrurile din suflet. Sufletul e ca un rîu în ale cărei ape nu te poţi scălda niciodată de două ori (l-am parafrazat pe Heraclit, pe Parmenides ? nu mai stiu..)

Gata, de azi am certitudinea că din ianuarie voi fi la Universitatea Uppsala, Suedia, unde voi avea ocazia să lucrez cu Grace Davie. Mai e puţin pînă atunci, un puţin care, ştiind că e puţin, o să fie şi mai puţin.