Mulțumesc

De ce spune lumea mulțumesc? Pentru că atunci cînd pui mulțumesc dai ceva înapoi, deci e vorba de un schimb, un schimb în care acest cuvînt este echivalent cu fapte și lucruri. Mulțumesc este dovada ultimă că în lumea noastră cuvintele înseamnă la fel de mult ca faptele și lucrurile și că cei care expediază biblicul „La început a fost Cuvîntul” ca pe o simplă vorbă de duh căzută astăzi în desuetudine, n-au înțeles nimic nici din vorba respectivă, nici din lumea în care trăim.

Mulțumesc și eu celor care m-au vizitat anul acesta, cu speranța de a da înapoi o fracție din fericirea pe care o am simțit-o de fiecare dată cînd verificam numărul celor care au dat click pe blogul meu. Deși am spus mereu că eu scriu în primul rînd pentru mine, fiecare vizitator și fiecare click îmi produce o fericire enormă – copilărească, desigur, dar în orice caz enormă. Mi-e greu să îmi explic de ce cîteva zeci de vizitatori pe zi, căci doar foarte rar am mai mulți de atît, îmi produc atîta satisfacție. Mă întreb cum ar fi dacă aș avea cîteva mii pe zi. Probabil aș fi atît de fericit încît ar trebui să se inventeze pentru mine niște medicamente speciale, hai să le zicem depresive, ca să-mi mai ia din fericire și pot funcționa astfel în parametri normali.

În ultimele cîteva luni de zile am avut multe vizite din Polonia, unde nu cunosc pe nimeni, deci sînt destul de curios să știu cine mă citește de acolo și profit de ocazia asta ca să mulțumesc în special cititorului/ei sau citiorilor de acolo.

Anul e probabil intervalul care marchează cu cea mai mare putere trecerea timpului. E destul de mare pentru ca în el să se întîmple tot felul de lucruri, dar în același timp destul de mic pentru a încăpea de mai multe ori în intervalul mai mare care este viața noastră. Ce păcat că și viața noastră nu e decît un biet interval!  Pentru mine, anul ăsta a fost un an foarte tumultuos. În aceste cîteva sute de zile care au trecut, mi s-au întîmplat unele dintre cele mai urîte lucruri din viața mea, dar și unele dintre cele mai frumoase. Asta este, pînă la urmă, viața:  un cocktail în care se amestecă ducele cu amarul, tăria cu slăbiciunea, boala cu sănătatea, luciditatea cu amețeala, dragostea cu ura, și în  ultimă instanță viața însăși cu moartea.

Am înțeles în ultimele zile ale acestui an este că unul dintre cele mai importante lucruri pe care poate să le facă omul pe lumea asta (după citit, nimic nu e mai important decît cititul!), este să se împace cu moartea. Și asta nu e ușor, pentru că trebuie să ne împăcam atît cu moartea noastră, adică cu gîndul că o să murim în cele din urmă, dar și cu moartea celor din jur, care lovește de cele mai multe ori la întîmplare, ca un fulger odios ce vine sub forma unui accident de mașină, a cancerului sau, mai puțin rapid ca fulgerul dar la fel de devastator ca acesta, sub forma bătrîneții. Am mai înțeles că fiecare moment existențial, chiar și cele care ne aduc din ce în ce mai aproape de moarte, are frumusețea lui. Am 30 și am început să mă simt semnificativ mai aproape de sfîrșit decît mă simțeam la 29. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea îmi spunea, auzindu-mă că mă văicăresc în legăgură cu asta, că la 60 de ani o să mă simt la fel de bine ca la 30, și la fel la 90, dacă o să-i apuc. Asta pentru că fiecare moment vine și se adaugă deasupra celor care au trecut deja, încorporîndu-le, ca un munte care crește. Din punctul ăsta de vedere, bătrînețea nu este sfârșitul, ci punctul culminant al ascensiunii existențiale: ai ajuns, în sfîrși, în vîrf! Am mai înțeles și că dacă ai ajuns în vîrf fără să fi făcut copii, trăiești acolo, în singurătatea piscului tău, cel mai îngrozitor sentiment de disperare imaginabil.

Mulțumesc încă odată celor care mă citesc în ciuda derapajelor mele lirice (ce am scris mai sus e un bun exemplu de astfel de derapaj dezlînat) și vă aștept să ne înîlnim și la anul aici. Căci chiar dacă eu o să fiu pe alt continent, locul nostru virtual de întîlnire o să rămînă același. La mulți ani, adică drum bun înspre piscul vostru existențial! Și aveți grijă să nu cumva să ajungeți acolo fără să fi turnat cel puțin vreo trei plozi.

Despre Bute, Guşă şi alţi pumni

Sîmbătă seara asta am fost un român tipic. Adică am stat pe lîngă un grătar cu mici şi frigărui şi apoi am mîncat fără măsură. Apoi m-am uitat la box, cu nu ştiu cîte milioane de români şi străini.

Da, l-am văzut şi eu pe Bute cum şi-a apărat pentru a nu ştiu cîta oară titlul de campion mondial la box. Cînd vezi că sîntem şi am fost campioni mondiali la atîtea sporturi, nu poţi să nu te întrebi cum se face că România e peste tot văzută ca o ţară de mîna a treia. Sau lumea a treia. Tot aia. Trebuie să recunoaştem că indivizi excepţionali, şi avem destui în ştiinţe,  arte, tehnică etc, nu reuşesc să schimbe în mod semnificativ sau chiar deloc imaginea unei ţări. Imaginea unei ţări nu e dată de Brîncuşi, Eliade etc., ci de modul în care trăiesc cei mulţi şi proşti. Dacă turma de mediocrităţi are un trai decent, civilizat şi cu o brumă de cultură, atunci imaginea unei ţări e bună. Dacă, ca la noi, nu e aşa, atunci putem să avem campioni mondiali la toate sporturile din lume, că tot ca o ţară din lumea a treia o să fim percepuţi.

Înainte să înceapă meciul, camera se rotea prin public şi insista pe vedete. L-am zărit acolo şi pe Cosmin Guşă. Zilele trecute mă învîrteam prin sala de lectură a facultăţii mele şi am văzut acolo teza lui de doctorat susţinută anul ăsta. În scurt timp urmează să-mi susţin şi eu teza de doctorat, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de Cosmin Guşă cînd l-am văzut la tv, printr vedete. Cine ştie, poate într-o zi  o să ajung şi eu printre vedete. Doamne fereşte!

Ştie toată lumea că meciul s-a terminat cu o victorie strălucită pentru Bute al nostru. Legat de meciul lui Bute, ce e interesant e că s-a terminat fără să fie lovit sub centură de adversarul lui fioros. În schimb eu, care nu participam la niciun meci de box, mi-am luat imediat după meci o lovitură serioasă sub centură. Şi nu de la vreun adversar fioros, ci de la cineva drag. Aş putea să termin cu vreo zicală răsuflată, de exemplu că viaţa e ca un meci de box sau mai rău, dar cred că lumea poate să trăiască foarte bine fără mine şi fără vorbele mele de duh. Acum, cel puţin, mi-e foarte limpede asta.