Unde e România mai tare decît Germania şi Spania

Am fost provocat să spun ceva bun despre România. De fapt am fost provocat la ceva mai mult decît atît, dar o să mă prefac că am fost provocat doar la atîta lucru.

Ce spun în continuare nu anulează şi nici măcar nu contrazice ce spuneam în postul De ce nu-mi iubesc ţara. Doar că aici o să închid ochii la toate bubele şi o să mă concentrez asupra unei bucăţele de realitate culturală prin care România e superioară  unor ţări ca Germania, Spania, Italia. Este vorba de faptul că în România filmele nu sînt dublate, ci sînt subtitrate. Nu ştiu care sînt toate ţările în care se întîmplă aberaţia asta- se mai întîmplă şi în Bulgaria, ăsta fiind motivul pentru care eu la un moment dat ştiam bulgară (am crescut cu două posturi de televiziune bulgăreşti şi unul românesc, undeva în sudul ţării), dar nu ne ajută cu nimic să ştim că sîntem mai tari decît  bulgarii la ceva- din moment ce ei, săracii, sînt mai amărîţi decît noi.

Este cu totul incredibil, dar în Germania, Spania şi alte ţări în care filmele sînt dublate, oamenii nu ştiu care este vocea lui Marge Simpson, nici cum sună  „D’oh!-ul” lui Homer. Pentru mine, asta e cu totul strigător la cer. Vocile actorilor din The Simpsons sînt probabil cele mai celebre şi mai bine plătite voci din istoria televiziunii, dar tocmai vocilea astea lipsesc cu totul din versiunile dublate ale serialului. Ceea ce face ca cel mai amuzant şi mai inteligent serial din istoria televiziunii să se transforme într-o glumă proastă pentru ţări ca Germania, Spania şi toate celelalte care dublează.

Dar dublarea filmelor are implicaţii culturale mai largi decît simplul furt al vocilor unor actori celebri. E trist că lumea nu îl aude pe Al Pacino, într-un film cu Al Pacino, dar poate nu e foarte serios. Ce mi se pare serios este că prin eliminarea limbii originale se pierde posibilitatea contactului cu limba respectivă. Poate nu înveţi o limbă uitîndu-te la un film sau la o sută, dar măcar îţi faci o idee despre cum sună. Astfel, spectatorul este furat de două ori: o dată i se fură vocea originală, apoi i se fură posibilitiatea de a se îmbogăţi prin contactul cu o limbă străină. Şi în plus i se mai  fură şi posibilitatea de a face un tip de gimnastică a minţii. Să citeşti în timp ce priveşti înseamnă să îţi pui, cît de cît, creierul la treabă. Spectatorilor din ţările unde filmele sînt dublate le vine foarte greu să îşi imagineze cum reuşesc ceilalţi să citească subtitrarea şi să vadă filmul în acelaşi timp, adică au aceeaşi problemă pe care o are un copil de şapte, opt ani în România.

Iată unul dintre puţinele lucruri care mă fac să fiu mîndru că (încă) trăiesc în România. Ceea nu înseamnă deloc că nu îmi doresc cu aceeaşi intensitate să plec de aici.

Cînd România e fruntea Europei

Cine o cunoaşte pe Irina Margareta Nistor? Pentru mine, pînă acum cîteva zile această doamnă era doar o voce pe care o ştiam din cele nu foarte multe filme pe casete video pe care le-am văzut în copilărie şi mai recent de la emisiunea de duminică dimineaţa de la radio Guerrilla, pe care o ascult doar accidental dacă se întîmplă să fiu în maşină la ora aia. Pentru mulţi, însă, vocea Irinei Margareta Nistor este legată de cele mai multe filme pe care le-au văzut în tinereţea lor. Era o vreme cînd filmele circulau pe casete video, pe televizoare alb-negru, apoi pe televizoare unde culorile se amestecau zgomotos. Aceea a fost vremea în care Irina Margareta Nistor era regina absolută a filmului în România. Eu trăiam în alt regat în vremea aia, anume în regatul bulgăresc, pentru că în copilărie am văzut atîtea filme pe bulgari unu şi bugari doi, încît învăţasem bulgara. Poate sună incredibil, dar ajunsesem să înţeleg foarte bine ce vorbeau bulgarii ăia, pentru că la ei toate filmele erau dublate. Probabil în viitor o să devin şi cetăţean bulgar, dacă asta o să fie singura cale de evita să plătesc 3000 de euro pentru a avea privilegiul să am număr românesc pe plăcuţele maşinii, dar asta e altă poveste.

Pe Irina Margareta Nistor am filmat-o duminica seara la prima proiecţie oficială a filmului lui Martin Scorsese, Taxi Driver.  Cine a văzut Taxi Driver pe casetă video, l-a văzut tradus de Irina Margareta Nistor. Înainte de începerea filmului, doamna Nistor ne-a amintit înseamnă să dublezi filmele live (dacă în sală a fost cineva care văzuse filmul pe casetă video, sigur a trăit un soi de deja-vu) şi ne-a adus aminte să ne bucurăm că legea prin  care se voia înlocuirea subtitrărilor cu dublarea, nu a trecut. Într-adevăr, România merită felicitări pentru asta. Sistemul de dublare a filmelor e o idioţenie enormă, dar o idioţenie pe  care o îghite aproape toată Europa civilizată. Prin faptul că la noi filmele  sînt traduse prin subtitrare şi nu prin dublare, România arată că poate să fie şi cap, nu doar coadă.

Pentru cine nu ştie, săptămîna asta au fost proiectate în Bucureşti (La Studio şi Noul Cinematograf al Regizorului Român) unele dintre filmele de la Cannes. Dar degeaba aflaţi acum, pentru că se termină, gata! În seara asta sînt ultimele trei filme, la care intenţionez să merg şi eu. O  să fie pentru prima dată cînd văd trei filme la rînd în cinematograf. Sper ca la ora 10.30 cînd începe ultimul (Once upon a time in Anatolia, cel mai bun film de anul ăsta) să nu fiu prea obosit şi să-l pot gusta cum trebuie.