Terorism la BCU

Ieri, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Asta e foarte frumos, pentru că Mugur Isărescu e unul dintre cei mai importanţi români ai momentului, adică e un caz rar de român într-o poziţie de putere şi care ştie exact ce face. Nu e vorba de putere politică, tocmai d-aia pot să spun că Mugur Isărescu e important. Căci, după cum zicea Roger Griffin aseară în acelaşi loc în care Isărescu şi-a primit titlul, politicienii sînt o formă de viaţă inferioară.

Roger Griffin e un istoric de la Oxford care a venit pe la noi să vorbească despre modernitate şi terorism în cadrul unui ciclu de conferinţe cu numele Cultura bate criza. Ăsta e un nume frumos, dar în realitate cultura nu bate niciodată criza. Lăsînd asta la o parte, iniţiativa e lăudabilă.

Roger Griffin e unul dintre cei mai importanţi istorici ai nazismului şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai terorismului. Tipii ăştia se cheamă terorologi, un cuvînt care sună la fel de amuzant şi în engleză şi pe seama căruia Griffin glumea aseară. După Griffin, terorismul, orice altceva ar mai fi, e luptă după sens. Pentru că modernitatea ne-a furat poveştile atotcuprinzătoare care dădeau sens istoriei şi vieţilor noastre individuale, omul modern e îngrozit de vidul de sens. Occidentalul tinde să rezolve problema cumpărîndu-şi un iphone; în timp ce alţii aruncă în aer ceea ce li se pare lor că reprezintă fisura prin care sensul se scurge afară din univers.

Îmi pare foarte rău că nu am filmat momentul în care Griffin povesteşte cum un taximetrist din Bucureşti (una dintre cele mai periculoase specii de taximetrişti din lume) a încercat să îl jecmănească învîrtindu-l la nesfîrşit în jurul hotelului. El, băiat deştept de la Oxford, şi-a dat seama ce se întîmplă şi coborît din taxi. Pe drum spre hotel, spunea el, i-a fost de mai multe ori oferit sex. Prostituţia, în special pentru străini, o industrie înfloritoare în Bucureşti. Probabil nu la fel de înfloritoare ca cea de droguri „legale”/”etnobotanice”, dar în orice caz înfloritoare. Deşi, mi s-a părut mie, organizatorul evenimentului roşea în timpul relatării, Griffin nu voia să rîdă de noi. Din contră, s-a folosit de întîmplare ca de o metaforă pentru călătoria poporului român către un viitor mai luminos. De fapt el şi-a încheiat discursul cu observaţia că o ţară ca România reprezintă viitorul europei. A fost singura chestie pe care a spus-o şi faţă de care nu pot decît să-mi exprim dezacordul total.

Organizatorul şi moderatorul ocaziei şi directol Centrului pentru Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Sorin Alexandrescu, nu s-a ridicat la înălţimea invitatului, din păcate. Cel puţin mie nu mi-a plăcut deloc de el şi după părerea mea e exemplul tipului de român opus tipului reprezentat de Isărescu.

La ieşire, cum ieşi din aulă, nimereşti chiar sub armăsarul lui Carol I.

Fără cap pe autostrada Bucureşti-Piteşti

Vineri, un tînăr de 23 de ani a sărit pe geamul din spate al unui autobuz  care mergea cu viteză pe autostrada Bucureşti-Piteşti, fiind decapitat şi împrăştiat pe autostradă. Însă eu nu ştiam asta cînd  bunul meu prieten Puiu Adrian (de fapt, el îmi spune mereu că eu sînt cel mai bun prieten al lui, însă nu îmi spune doar mie asta, aşa că nu prea pot să-l cred) mă bagă în seamă pe messenger şi îmi spune, „asta merită să citesc şi eu”, referindu-se la postul meu anterior despre cum m-am întîlnit cu moartea pe drum. După mai puţin de un minut, revine şi îmi spune „neinteresant, te-ai întîlnit tu cu moartea cînd aveai un an. Eu m-am întîlnit cu un mort fără cap vinerea asta”

Ştiu că sîngele şi sexul vînd orice, inclusiv bloguri. Dar nu de asta povestesc ce s-a întîmplat vineri noaptea pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ci în primul rînd pentru că m-a provocat Puiu. Îmi povesteşte că se întorcea de la Piteşti şi mînca liniştit un sandwich (sandvis? sendvis?), pe locul din dreapta şoferului. După aproximativ zece kilometri, traficul era blocat aşa că au fost nevoţi să oprească. Fusese un accident, dar ce fel de accident nu bănuia şi nu-mi vine nici mie să cred, acum cînd scriu despre asta. N-am fost acolo, aşa că impresiile sînt la mîna a doua. Puiu îmi povesteşte că mînca în continuare liniştit din sandwich şi îşi făcea loc prin mulţimea care privea cu o poftă perversă, speriată, îngrozită, dar în orice caz poftă (asta nu mi-a spus-o Puiu, dar ştiu eu prea bine cum se uită mulţimea la morţi).

Intra scriptum: Chiar acum cînd scriu, Puiu mă întreabă dacă nu vreau şi poze cu cadavrul respectiv pentru articolul ăsta. Mă întreb în primul rînd dacă vreau eu să le văd. În al doilea rînd, ce or să creadă despre mine cei care mai îmi citesc blogul. E drept, mai vorbesc eu despre moarte, dar n-am pus niciodată poze cu morţi. Dacă aş avea certitudinea că blogul îmi va fi citit în grup, n-aş avea nicio problemă în a pune poze cu morţi, pentru că în grup sîntem efectiv altcineva. În grup, inconştientul se manifestă în toată splendoarea lui şi scoate la iveală pofta iraţională după sînge şi alte chestii primare, fapt ce explică linşatul, pofta cu care mulţimile se strîng la locul accidentelor şi alte comportamente nebuneşti ale individului în mulţime. Dar pe blogul meu or să se uite indivizi singuri în intimitatea monitorului, unde conştiinţa ţine, de cele mai multe ori, în şah inconştientul.

Văd acum scena prin ochii lui Puiu, care cu sandvisul în mînă se uita la un cadavru decapitat. Imediat a început să circule zvonul că respectivul, un tînăr în vîrstă de 23 de ani, se certase cu mama lui şi a sărit în semn de protest. Eu mă gîndesc că poate a fost drogat. Poate era consumator de Pur by Magic, sau Euforia, sau Insomnia sau alte droguri „legale” care se vînd prin magazinele de vise şi care distrug vieţi cu mult mai multă turbare decît o face heroina. Spun asta în cunoştinţă de cauză, după ce am vorbit cu foarte mulţi consumatori de heroină care au început să consume „legale” şi care în patru luni şi-au pierdut dinţii, au început să aibă atacuri de panică, paranoia, halucinaţii şi aşa mai departe. Şi totul cu droguri cumpărate legal de la magazinul de vise din colţ. Dar asta e altă poveste.

Ce l-a făcut pe omul ăla să sară dintr-un autobuz în mişcare, rămîne un mister pentru noi. Cert e că a reuşit să se sinucidă, punînd totodată în scenă şi un spectacol de mare efect. Cel puţin Puiu a fost unul dintre spectatorii rămaşi fără răsuflare, dar care a reuşit totuşi să îşi termine sendvişul început, chiar şi cînd maşina a plecat de la locul incidentului printr-o baltă de sînge prin care cauciucurile au trecut ca printr-o baltă oarecare.

Întrebarea este: vrem sau nu vrem poze?

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.