Triumful probaţiunii

Kafka a fost cel care a arătat mai bine decît oricine legătura dintre birocraţie şi absurd sau monstruozitate. În Metamorfoza, de exemplu, în care cineva se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-un vierme uriaş, birocraţia este folosită pentru îmblînzirea monstruosului. Pînă la urmă, nici faptul că eşti un vierme uriaş nu e o scuză destul de bună pentru a întîrzia la birou. În Procesul, birocraţia este ea însăşi monstruosul, producînd absurdul în care individul este înghiţit fără speranţă.

De cînd lucrez în probaţiune, am avut mai mult de o singură ocazie de a observa potenţialul birocraţiei de a crea absurdul şi monstruosul, dar în vara asta mi-a fost dat să văd şi să trăiesc nişte forme ale absurdului chiar mai subtile decît cele imaginate de Kafka.

Am mai scris aici despre reforma vestimentară în justiţie, dar atunci eram ignorant şi nu ştiam cum stau lucrurile. Se pare că unii dintre colegii mei au complotat pe ascuns cum să dea lovitura de graţie indecenţei. Unele probleme erau, recunosc, reale. Probaţiunea are de-a face cu oameni care îşi găsesc cu greu locul în lume, deci e de aşteptat să îşi găsească cu greu şi cele mai potrivite haine în dulap pentru a se prezenta la supraveghere (asta în cazurile fericite în care au un dulap cu haine). Era firesc deci ca unele dintre persoanele aflate în supravegherea noastră să apară în ţinute indecente (deşi nu e deloc limpede ce înseamnă decent, în ciuda a ceea ce cred nişte dogmatici).

Deci dintre toţi oamenii care intră în judecătoria sectorului 3, unde din întîmplare îşi are probaţiunea sediul, ai noştri erau cei mai naşpa. Nu toţi, bineînţeles, doar cîţiva. Şi aici s-a făcut primul pas într-o direcţie totalitaristă (în acelaşi registru al fascismului sau comunismului, care la urma urmelor sînt acelaşi lucru), adică o chestiune personală a fost transformată într-o chestiune publică. Consilierul de probaţiune care ar fi trebuit să rezolve personal problema cu neruşinatul indecent, a decis că e mai uşor să facă din asta o regulă publică, impusă de sus şi la fel pentru toată lumea. Dacă esenţa probaţiunii este munca directă şi individualizată cu persoana supravegheată, atunci prin promulgarea acestor dogmatice reguli ale decenţei in abstracto consilierul de probaţiune îşi recunoaşte impotenţa profesională. Eu nu recunosc nimic, pentru că pe mine (şi pe alţi colegi) nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord cu legiferarea decenţei.

Situaţia la care s-a ajuns nu frizează absurdul, este de-a dreptul absurdă. Căci oricîtă imaginaţie ai avea, tot nu poţi să defineşti decenţa vestimentară. Pantalonii scurţi sînt indecenţi? Atunci cînd ai de-a face cu birocratizarea decenţei, care nu înseamnă nimic altceva decît impunerea arbitrară, adică din senin, a unor reguli ca şi cum ar fi vreo lege a naturii, atunci pantalonii scurti devin indecenţi. Asta nu e în sine absurd. Absurd devine atunci cînd o fusta mai scurtă decît nişte pantaloni scurţi nu e indecentă, deşi descoperă mai mult, pentru că e fustă şi nu pantaloni. La fel, nişte pantaloni sînt indencenţi chiar dacă sînt cu o palmă mai jos de genunchi, pentru niciun alt motiv decît acela că se potrivesc definiţiei indecenţei aşa cum a fost ea arbitrar promulgată. Birocraţia nu e decît o monstruoasă tautologie cu puterea de a se autoreproduce la infinit. Absurdul e instituirea unei reguli arbitrare ca principiu unic de filtrare a realităţii, orb şi surd la complexitatea şi nuanţele infinite ale acesteia.

Exemplu de absurd. Unui supravegheat al meu în vîrstă de aproape 60 de ani, la care singura chestie lucie e sărăcia, nu i s-a permis accesul deoarece deşi avea pantaloni lungi, avea papuci. Aşa că s-a dus înapoi pînă în Ferentari unde locuieşte el şi acolo a făcut rost de nişte pantofi, doar că pantofii de care a făcut rost erau cu cîteva numere mai mari. Aşa că omul nostru s-a întors tîrşîind după el nişte pantofi mult mai mari decît măsura lui. Dacă asta nu e indecent, atunci nu ştiu ce mai e! Iată cum dogmatizarea decenţei nu poate sfîrşi decît în absurd, într-un monstru cu multe capete care nu poate fi decît  personificarea indecenţei înseşi.

Dar probaţiunea se poate lăuda astfel cu reuşita de a fi impus o regulă valabilă pentru tot restul judecătoriei. Noi, care nici măcar nu avem dreptul să întrebăm de ce o uşă trebuie închisă, după cum scriam aici, am reuşit dintr-o dată să impunem o regulă valabilă pentru toată judecătoria. Spun noi pentru că am fost făcut şi eu, fără voia mea, complice la această nobilă realizare. Regulă pentru care jandarmii de la intrare probabil ne urăsc, pentru că le-am făcut munca mult mai grea: nu e uşor să explici cuiva, cînd afară sînt 40 de grade, de ce dintr-o dată pantalonii scurţi şi papucii au fost interzişi, că trebuie să se ducă acasă şi să schimbe dacă vrea să îşi rezolve problema. Cum spuneam şi altă dată, un alt lucru bun este că măsura asta a creat locuri de muncă, e drept, la negru: nu de puţine ori supravegheaţii noştri apar în pantaloni în care ar mai avea loc încă unul ca ei, închiriaţi de la băieţii şmecheri de pe strada Ilfov.

Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.