Ferește-mă, Doamne, de dragoste!

E bine știut faptul că, cel puțin în literatură, calea către măreție trece prin cele mai adînci abisuri ale suferinței. Aș putea să fac o listă lungă de mari scriitori care au ajuns ceea ce au fost, adică mari scriitori, doar după ce au suferit. Suferința e extrem de polimorfă pe planeta noastră albastră, dar cred că două dintre formele pe care le ia au fost cele mai fecunde pentru scriitori. Prima este suferința din dragoste. Dragostea, atunci cînd este nefericită, pe unii îi omoară iar pe alții îi face mari. A doua ar fi, simplu spus, foamea. Poate foamea nu are o relație atît de directă cu creația ca și nefericirea din dragoste. De fapt, cele două nefericiri sînt de ordine cu totul diferite. În orice caz, în istoria literaturii putem să vedem că foamea a fost mai degrabă un factor care a stimulat creativitatea decît unul inhibitor.

Acum, dupa cum ziceam, lucrurile astea sînt bine știute. N-am spus nimic nou. Ce e nou, e încercarea mea de a răspunde la întrebarea de ce stau lucrurile așa. Și, deși nu am pretenția să dau un răspuns care să explice în totalitate chestia asta, cred totuși că răspunsul meu se apropie de esențial. Din acest motiv, el nu poate fi decît foarte abstract. Și sună cam așa: suferința, mai ales atunci cînd este din dragoste dar și atunci cînd este rezultatul feluritelor lipsuri materiale, îl face pe individul care suferă să se regleze mai bine pe frecvența lumii acesteia. Și pentru că lumea asta e în esență suferință, individul care suferă și suferă pînă la capăt- nu există suferință mai devastatoare și mai deplină ca cea din dragoste, dar din cauza asta are și cel mai mare potențial de stimulare a creativității- este într-o poziție privilegiată de a surprinde și exprima esența lumii în opera lui. Pentru că doar în dragoste atingem fericirea supremă, niciun individ nu e mai departe de realitatea lumii acesteia decît un îndrăgostit.  Iar unul care are de toate  și n-a știut niciodată ce înseamnă foamea, va avea destule probleme în a înțelege realitatea de zi cu  zi a vastei majorități a populației de pe blog (am vrut să scriu glob, am greșit, dar acum las greșeala necorectată pentru că mi se pare interesantă, scriind unde scriu). Cu alte cuvinte, orice formă de fericire, dar mai ales dragostea, reprezintă o îndepărtare de condiția umană.

Gîndurile astea ar putea fi mult dezvoltate, dar un blog nu e locul pentru așa ceva și nici eu nu cred că sînt omul potrivit pentru misiunea asta. Pentru că și eu vreau să fiu mare (cine nu vrea?!), o să închei postul de astăzi, pentru prima dată în istoria blogului meu, cu o rugăciune: Ferește-mă, Doamne, de dragoste și de prosperitate materială!

 

PS: Pînă acum rugăciunea mi-a fost foarte ascultată.

 

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.