Clasic

Tocmai am citit articolul lui Andrei Gorzo din Dilema Veche despre Artistul (The Artist), filmul care a luat Oscarul de anul ăsta. Andrei Gorzo e critic de film şi îşi cunoaşte meseria, eu nu sînt aşa ceva, dar vreau să spun ceva despre filmul ăsta ce mi se pare că a scăpat multor analişti şi critici.

Dar înainte de asta, să spun că l-am văzut săptămîna trecută într-un mall din Bucureşti şi că m-am dus acolo cu prejudecata că un film mut şi al negru o să fie huiduit de publicul obişnuit al cinematografelor din malluri. Dar am avut surpiza să constat că publicul a fost foarte prins de film, poate, după cum zicea Gorzo, pentru că deşi e un film alb-negru şi mut, are totuşi destule agăţători pentru marele public.

Acum, să revin la ce cred eu că merită spus despre filmul ăsta. Există cîteva filme care, cum îmi place mie să spun, justifică genul. Filmul mut nu este propriu-zis un gen de film, adică o opţiune stilistică, să zicem. Filmul mut era mut pentru că nu putea să vorbească. Dar să faci astăzi un film mut, presupun o opţiune stilistică şi, poate forţînd puţin cuvîntul, un gen. Opţiunile stilistice privesc întotdeauna forma unui film, nu substanţa lui sau subiectul. Adică felul în care o poveste e spusă şi filmată, nu povestea în sine. Există însă anumite cazuri, rare, în care forma e justificată de substanţă, şi astfel de filme sînt cele care justifică genul, cum ziceam mai sus.

Artistul e un film mut pentru că simbolizează lumea vedetei filmului mut care nu vrea să accepte că lumea lui, cea a filmului mut, se năruie şi trebuie înlocuită. Cînd omul nostru se împacă cu revoluţia asta, filmul însuşi nu mai e mut (vezi ultima scenă care nu mai e mută).

Un alt exemplu de film care justifică genul sau în care forma este justificată de substanţă este Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Musicalul, adică filmele în care actorii încep să cînte din senin, e un gen de film. În Dancer in the Dark cineva are următoarea replică: „Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile pentru că acolo oamenii încep din senin să cînte”. Dancer in the Dark e şi el un musical, dar un musical în care scenele în care toată lumea cîntă se derulează doar în capul eroinei şi sînt declanşate de orice zgomot cît de cît ritmic pe care aceasta se întîmpla să-l audă.

Probabil unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor este Memento al lui Christopher Nolan. Asta din mai multe motive, dar mai ales pentru că şi în cazul lui forma e determinată de substanţă. Există multe filme nonlineare, adică filme în care momentele poveştii nu sînt aranjate cronologic, ci aleatoriu sau după vreun criteriu care nu-i e imediat accesibil spectatorului. Dar doar în Memento faptul că stilul este unul nonlinear este justificat de poveste, căci eroul din Memento nu are memorie pe termen scurt, adică nu îşi mai poate face noi amintiri. Cînd cineva îl întreabă cum e să trăiască cu problema asta, el răspunde că „e ca şi cum te-ai trezi”. Replica pare a fi luată chiar din gura unui pacient nefictiv, despre care Robert a scris foarte frumos aici, şi care foarte probabil a stat la baza poveştii lui Nolan. Cînd te uiţi la Memento, ai frecvent senzaţia că tocmai te trezeşti din somn şi nu ai habar  ce se întîmplă, asta pentru că Nolan atunci cînd a optat pentru stilistica nonlinearităţii a încercat să pună spectatorul în pielea eroului ca acesta să vadă, pe cît posibil, lumea aşa cum o vede un om fără memorie pe termen scurt. Pe scurt, un exemplu strălucit de film în care povestea justifică forma.

Kierkegaard spunea despre opera Don Giovanni a lui Mozart că este cea mai bună a tuturor timpurilor, pentru că în ea forma şi substanţa coincid perfect, criteriu care pentru Kierkegaard este ceea ce face o anumită creaţie să fie clasică.

Dacă e aşa, şi aşa e, atunci Dancer in the Dark, Memento şi mai nou The Artist sînt deja clasice.

Despre modă cu Andrei Pleșu

Pînă la o recentă și semnificativă întîlnire din viața mea, hainele nu existau ca obiect în sine al interesului meu. Existau, bineînțeles, pentru că fără haine nu se poate, dar, după mintea mea de atunci, funcția lor era în principal aceea de a acoperi goliciunea. Bineînțeles, dacă m-ai fi întrebat, aș fi fost de acord cu zicala “haina îl face pe om”, deși aș fi calificat-o în așa fel încît să-i iau serios din greutate. Însă preocuparea pentru haine mi se părea trivială, mofturoasă. Din fericire, omul cît trăiește, crește (ca să fac o rimă, să evit clișeul cu “învață” și să spun, de altfel, ceva mai semnificativ, pentru ca una e să înveți și alta e să crești).

A scrie despre haine, stil vestimentar, modă și așa mai departe, înseamnă a mă aventura într-un teren neexplorat și în care alții chiar știu ce să scrie. Adică a scrie despre arta, tehnicalitatea, know-how-ul, formarea gustului, stilului și așa mai departe atunci cînd vine vorba de a te purta pe tine însuți. Din fericire pentru ignoranța mea în acest domeniu, pe mine mă interesează mai ales dimensiunea culturală, poate chiar spirituală, în orice caz profund umană a stilului vestimentar.

Într-un articol din Dilema Veche (9-15 decembrie 2010), Andrei Pleșu, răspunzînd întrebării unei eleve de liceu, scrie despre modă. M-am bucurat să citesc articolul acesta, pentru că descrie profunzimea din spatele a ceea ce, fiind vorba despre simpla artă de a arăta, este vorba de pură superficialitate.

„Departe de fi un moft “consumist”, o frivolitate oarecare, vestimenația este marcă subtilă a omenescului. Ea stimuelază și exprimă mutații importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înțelege să se pună în scenă pentru sine și pentru ceilalți” scrie Pleșu.

Și : „Descoperirea individualității, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a “personalității”-toate atribute definitorii ale modernității incipiente- s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenție acordată modului de a te îmbrăca, așa încît să te deosebești de ceilalți, printr-un stil, printr-o opțiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluție a îmbrăcăminții.”

Ce vrea să spună Pleșu, citîndu-l pe Bruckhardt, nu e că revoluția în îmbrăcăminte a produs modernitatea, ci că revoluția în îmbărăcminte a fost una dintre cele mai semnificative forme pe care le-a luat modernitatea în lume. Pentru mine acesta e un gînd nou, la care, dacă m-ar fi interesat hainele mai devreme, aș fi ajuns și singur (nu e nevoie să fii un geniu pentru a pune în relație nașterea individualității cu apariția preocupării pentru stil vestimentar), însă acum îi sînt îndatorat maestrului Pleșu pentru el. Simt uneori impulsul duios de a mulțumi unor oameni mari pentru cîte ceva, pentru cîte o mutație subtilă produsă în sufletul meu la care au contribuit și ei. În momentul acesta simt asta pentru Andrei Pleșu. Și mai e cineva pentru care simt impulsul duios de a-i mulțumi pentru diverse mutații în sufletul meu, între  care cea în raport cu vestimentația este una mai degrabă nesemnificativă. Andrei Pleșu, vrînd nevrînd, n-a făcut decît să lucreze în echipă cu cineva-ul menționat la producerea mutației despre care vorbeam și n-a făcut mai mult decît să adauge un topping cultural, căci adevărata mutație, aceea din profunzime, era deja produsă.

De ce scriu cu î din i

Poate dintre cei care mai citesc ce scriu aici cineva se va întreba: tipu’  ăsta nu pare să fie prost de tot, dar atunci de ce nu știe să scrie ca lumea cu â din a și sunt în loc de sînt? Cineva chiar s-a întrebat, adică m-a întrebat, deși nu în forma asta.

Ironic, am ajuns să scriu așa punîndu-mi eu însumi întrebarea asta. Citindu-i pe Patapievici, Pleșu, Liiceanu etc am observat că scriu cu î din i. Mi-am spus că se cred ei mai deștepți  decît restul lumii și pentru că mi se părea că au dreptate să se creadă am interpretat faptul ăsta ca pe o licență personală întru totul justificabilă.

Cred că era prin anul 3 de facultate cînd am văzut, sau am observat, căci poți să vezi fără să observi, că într-o revistă serioasă ca Dilema veche se scrie  tot cu î din i.  Mi-am spus atunci că trebuie să fie altceva la mijloc decît mofturile unor intelectuali răsfățați, așa că am scris un email către Dilema veche în care întrebam de ce scriu ei cu î  din i cînd toată lumea scrie altfel. Spre surprinderea și fericirea mea, mi s-a răspuns la email. (Încă și mai fericit am fost acum vreo 2 săptămîni cînd Ken Miller, unul dintre cei mai mari biologi  americani, autorul cărții Finding Darwin’s God pe care tocmai o terminasem de citit, mi-a răspuns foarte călduros la un e-mail la fel de călduros)  Și nu mi-a răspuns oricine, ci chiar Mircea Vasilescu, redactor la Dilema Veche și Profesor la facultatea de Litere. În total am primit de la el vreo două e-mailuri pe care însă n-o să le povestesc aici. Pe scurt, el mi-a spus că decizia de a se trece la scrierea cu î din a și cu sunt în loc de sînt a fost una în totalitate politică. În comisia care a votat legea au fost doi lingviști, unul dintre ei a votat împotriva legii iar celălat s-a abținut. Faptul ăsta în sine clarifică definitiv aspectul științific al problemei. Dar domnul Vasilescu a continuat spunîndu-mi că în forma de scriere cu î din a se încalcă un principiu fundamental al limbii române, și anume principiul fonetic, care spune că pentru un anume sunet există un singur semn/literă.

Așa că de atunci, poate și cu un pic de mîndrie că am și eu ceva în comun cu Pleșu, Liiceanu și Patapievici, scriu cu î din i, avînd dubla satisfacție: că sînt altfel decît toată lumea și corect din punct de vedere științific în același timp.