Fericire cu forța: cadoul sărbătorilor de iarnă pentru toți neîndrăgostiții din lume

Se apropie. Am început deja să-i simt mirosul în aer. Vorbesc despre perioada asta de final de an, o perioadă în care, după cum scriam altă dată, parcă plutește în aer obligația de a fi fericit. Obligația asta e una dintre cele mai prăpăstioase dintre toate. Nu m-aș mira dacă în luna decembrie ar fi mai mulți sinucigași decît în alte luni, tocmai din cauza acestei obligații la fericire. Adică, obligațiile de a merge la școală sau la un serviciu chinuitor și prost plătit, de a fi respectuos cu o vecină acră, de face curat prin casă și așa mai departe, poate sînt neplăcute, dar sînt suportabile. Însă obligația asta la fericire e insuportabilă. E insuportabilă pentru că e un imperativ care însă nu-ți pune la dispoziție și mijloacele necesare pentru a fi fericit. De fapt, nici măcar un scop bine definit nu e în stare să îți pună la dispoziție. Îți spune doar așa, vag: Măi ăsta, pune mîna și fă ceva să fii fericit, ca să nu fii mai prost decît restul lumii! Acum mă, n-auzi?!! Urgent!!!

Există o singură categorie de oameni care nu simt biciuirea asta întru fericire, anume îndrăgostiții, căci ei sînt fericiți deja. Există și alte motive pentru care oamenii se cred fericiți, dar sînt cu adevărat doar atunci cînd iubesc. Restul sînt pseudo sau cel mult cvasi-fericiri, aproximații. Deci acum nu scriu despre norocoșii îndrăgostiți, ci despre noi, ăștialalți, care n-am avut norocul să ne îndrăgostim. Căci pentru a te îndrăgosti e nevoie de cel mai mare noroc dintre toate, sau de cea mai mare minune dintre toate, ceea ce e tot aia. Pentru mințile noastre scurte, norocul se confundă în așa măsură  cu minunea și minunea cu norocul, încît nu are niciun rost să încercăm să facem distincție între ele.

Cum să facem să fim și noi fericiți? Acum ar fi cazul să scriu o chestie d- aia care îți spune cum să faci ceva în zece pași. Cînd am scris de ibricul de cafea, m-am mîndrit că am reușit în cinci. Acum aș fi fericit cu zece. Dar ce zic eu, aș fi fericit și cu o sută. Aș fi fericit cu orice număr de pași despre care aș ști sigur că mă vor duce la fericire. Dar tot ce știu e că nu există așa ceva. Sigur, am putea să ne îndrăgostim. Dar de cine??! Dacă nu ne-am îndrăgostit pînă acum (eu am 28 de ani), e puțin probabil să ne îndrăgostim tocmai acum, la început de decembrie, ca să scăpăm de biciuirea sărbătorilor.

Ar mai fi o soluție, una ceva mai pragmatică. Una la care de fapt apelează  toată lumea, sau mai precis cei pe care îi ține buzunarul. Da, buzunarul, pentru că e vorba de bani, și anume, avem impresia că putem să ne cumpărăm fericirea de la magazinele de firmă sau, cei mai săraci dintre noi, de la hipermarket. Așa se face că cei care își permit se îngroapă în lucruri în perioada asta. E știut că femeile apelează frecvent la calea asta înspre fericire sau mai bine zis satisfacere, și i-au și pus un nume (terapie prin shopping). Mie mi se pare că exagerează. Terapiile sînt necesare cînd e vorba de vreo boală. Dar aici nu e vorba de o boală propriu-zisă, ci doar de o stare de rău sau de ne-bine.

Oricum ar fi, terapia asta nu e pentru mine. În primul rînd pentru că nu sînt destul de simplu la suflet încît să mă mulțumesc cu fericirea cumpărată de prin magazine. Iar în al doilea, deoarece, chiar dacă aș fi atît de simplu încît să mă păcălesc cu jucării, haine și parfumuri, sînt mai degrabă sărac și după ce platesc chirie, rate și alte datorii, nu mai rămîne mare lucru pentru terapie.

Carevasăzică, n-am decît să-mi pregătesc spatele pentru biciuit. Partea bună la sărbătorile de iarnă și sărbători în general, e că trec repede.

PS: Nu sînt în vreo depresie la momentul cînd scriu articolul ăsta. Doar o anticipez.

Despre corp și spirit

Un lucru care mă sperie și care mă bucură în aceiași măsură, e că lumea în care trăim e atît de complexă încît orice ambiție de a o explica, trebuie mai devreme să dea cu capul de pragul de sus sau să-și vadă lungul nasului-ambele expresii populare exprimă la fel de bine limitele puterii explicative a inteligenței.

Să luăm, de exemplu, un lucru oarecum simplu. Un om frumos e și bun? Unul urît e și prost? Sau, mai general spus, există vreo relație între aspectul fizic exterior și calitățile spirituale interioare? Și dacă da, există vreo știință care poate formula legi și principii interpretative și explicative care să fie demne de încredere? Sigur, există fiziognomia, care crede că face treaba asta, dar, din cîte știu eu, predicțiile ei sînt departe de a avea gradul de certitudine necesar unei științe.

Poate greșesc dîndu-mi cu părerea fără să fiu foarte la curent cu ce s-a spus în domeniu, dar cum asta nu e o revistă de specialitate, ci un blog personal de foarte restrînsă audiență, o să dau drumul aici cîtorva gînduri răzlețe.

Uneori simțim că trebuie să existe o relație direct proporțională între corp și suflet, nevrînd să acceptăm că natura ar putea să ne înșele. Adică, cu cît trupul e mai frumos, cu atît sufletul e mai bun și mintea e mai ageră, ne spunem. Firește, frumosul are atîtea forme și atîtea direcții, încît e greu să vorbim de un singur frumos. Și poate în asta stă explicația pentru faptul că dorința asta a noastră pioasă ca între frumusețea corpului și cea a spiritului să existe o relație pozitivă, e frecvent contrazisă de realitate. Cuvîntul pitzipioancă , un neologism în limba română, e cel mai bun exemplu pentru o astfel de realitate: o persoană de sex feminin care are un corp frumos într-o anumită măsură dar despre care se poate spune că frumosul fizicului (fără să iau aici în considerare posibilitatea ca frumosul pitzipoancei să fie într-o direcție..greșită, care ar da naștere la discuții interminabile cu privire la ce e de fapt frumos și ce nu) s-a hrănit din frumosul spiritului, și în măsura în care primul, adică fizicul, a crescut, al doilea, adică intelectualul sau spiritual/sufletescul, a scăzut.

Un exemplu opus mă aduce la dragostea vieții mele, adică la Soren Kierkegaard. Kierkegaard a fost fără îndoială un bărbat urît. Doar nasul lui extrem de mare și tot ar fi fost suficient ca să-i atragă calificativul ăsta din partea femeilor și bărbailor în egală măsură. Dar nu era doar nasul.  În familia lui s-a murit mult și devreme, au fost numeroase cazuri de sinucidere și chiar el însuși s-a gîndit de multe ori la ieșirea asta rușinoasă din arena vieții, înainte să devină posesorul legitim al propriului sine și să pășească pe terenul solid al speranței creștine. Un frate al lui a înnebunit și alte rude au avut serioase probleme de sănătate mentală. Pe scurt, din punct de vedere al corpului, Kierkegaard a stat foarte prost.

Și cu toate astea, niciodată n-a pășit pe fața pămîntului  un om mai demn de admirație – și dacă n-aș fi creștin, aș zice chiar de venerație, deși există forme legitime de venerație și pentru un creștin- ca Soren Kierkegaard.

Cum zicea un biograf al lui, n-a existat niciodată o relație mai disporționată între un corp și o minte, decît în cazul lui Kierkegaard.

Dacă se pot trage concluzii din acest exemplu, o concluzie ar fi că frumusețea fizică e dată unora iar cea sufletească altora, într-o încercare a Instanței responsabilă cu împărțirea înzestrărilor naturale, de a face dreptate. Dar nu se pot trage concluzii de aici și nici nu se pot identifica legi. Pentru că există sufletele frumoase în corpuri frumoase, iar dacă nu e așa, eu sînt un nenorocit care nu se va îndrăgosti niciodată cu adevărat. Și tocmai asta spuneam la început, că explicațiile, acelea care ne interesează cu adevărat, nu poate să le dea nimeni. Probabil pentru că nu există. Probabil pentru că existența e condusă de legile contingenței, neprevăzutului și surprinzătorului.

Ca să termin povestea lui Kierkegaard, unii au încercat să vadă în scrierile lui dacă nu cumva era nebun. Kierkegaard însuși a analizat relația dintre geniu și nebunie, pornind de la zicerea lui Seneca, că nu există geniu fără ceva nebunie. Dacă era ceva nebunie în Kierkegaard, el era totuși stăpînul ei necontestat, în asta stînd de fapt și puterea geniului, anume de a se ridica deasupra nebuniei. Hjalmar Helweg, directorul spitalului de nebuni din Oringe, Danemarca, a citit fiecare cuvînt scris de Kierkegaard și a ajuns la concluzia că:  Oricît de bine crede cienva că a reușit să spună un lucru, va descoperi întotdeauna că Kierkegaard l-a spus mai bine. Afirmația asta vien de la cineva care încerca să-și dea seama daca Kierkegaard a fost nebun și în asta stă principala ei valoare. Cît despre nebunia lui, diagnosticul a fost că suferea de depresie alternînd cu exaltare maniacală. Dar Kierkegaard însuși își analizase în termeni mult mai profunzi propria condiție psihică, reieșind cu limpezime că și în cazul ăsta Kierkegaard o spusese mai bine.

Despre relția dintr corp și spirit nu se va spune niciodată destul. Cert e că legătura dintre ele infinit mai complexă decît ne putem imagina, și faptul ăsta e în sine un argument împotriva nemuririi sufletului sau mai exact împotriva sufletului imaginat ca o entitate ce poate să trăiască separat de trup. Fără trup, nu există suflet. Faptul că atît Kierkegaard cît și Nietzsche reușeau să își pună cel mai bine spiritul în mișcare prin mișcarea corpului (pentru ambii mersul pe jos era un leagăn al ideilor ), e la fel de semnificativ pentru argumentul ăsta.

Revenind la Kierkegaard, dacă avea ceva frumos, acel lucru era freza, pentru care era renumit în epocă. Îmi place să cred că freza mea o imită oarecum pe a lui, deși eu n-am un păr așa de des cum avea el, din cîte îmi dau seama. Și o imită inconștient, adică așa a fost dinainte să știu ce freză avea Kierkegaard. Chiar dacă eu am un nas ceva mai frumos decît al lui, ca și alte trăsături fizice care cred ca sînt ceva mai frumoase decît ale lui, sînt nevoit să trăiesc cu dureroasa resemnare că am un spirit infinit mai mic. Și mai sînt nevoit să mă întreb dacă aș fi dispus să-mi dau corpul la schimb cu al lui, pentru a-i semăna mai mult în spirit. La cum mă știu de mic în ale spiritului, probabil nu aș face tîrgul ăsta fără regrete infinite.

PS: Sînt perfect conștient de posibilitatea ca eu să nu fiu deloc mai frumos decît Kierkegaard, avînd în vedere că singurul arbitru sînt eu și subiectivitatea mea dispusă la erori maxime cînd vine vorba de a se estima pe sine din orice punct de vedere. Dar cu siguranță am un nas mai mic, mărimea nasului fiind acel gen de fapt obiectiv ce poate fi transpus în centimetri.

Depresie

Depresia a venit mai repede decît credeam. Ca un val ce și-a lăsat sarea pe mine, după ce a trecut în grabă și mi-a stricat freza, buna-dispoziție și privirea senină. Depresia are în general o cauză pe care ți-e greu să pui degetul, căci dacă ai ști exact ce te-a supărat, n-ar mai fi chiar depresie. Depresia, avînd o cauză vagă, are și un efect la fel de vag, făcînd ca totul în jurul nostru să fie acoperit de o ceață densă, ce are un ciudat efect tranchilizant.

Fără îndoială, depresia e o stare modificată de conștiință, la fel ca beția sau somnul sau stările produse de alte droguri. Sînt unii, niște tîmpiți, care se sinucid atunci cînd depresia dă peste ei. Dacă ar trata depresia ca pe o beție trecătoare sau ca pe o boală, ceea ce și este, ar avea  fericirea să se trezească într-o dimineață și soarele să le strălucească, indiferent de vremea de afară. Dar pentru că se lasă păcăliți de depresie, care e un fel de gaură neagră din care nu scapă nicio rază de lumină, adică de speranță, li se pare că ziua de mîine nu le poate aduce nimic nou, nimic care să schimbe în mod esențial culorile gri din tabloul morbid ce îi hipnotizează. Și așa că se sinucid făcînd cel mai stupid lucru din viața lor și totodată ultimul. Cel mai frumos lucru în viață e nedefinitivul, adică faptul că viața e plină de curbe surprinzătoare, că nu poți vedea după colț și fiecare pas te poate pune în fața unei priveliști  radical diferită de cea care te făcea să îți dorești să mori.

Depresia e, deci, o minciună, deoarece reușește să creeze impresia absolutului și a definitivului, deși ea e doar relativ, provizoriu, un telescop prost focalizat asupra unei priveliști în continuă schimbare.

Azi sînt frumos

Dacă am mai scris şi altă dată posturi cu tentă narcisistă, ăsta o să fie mama şi tatăl lor al tuturor, la fel cum 2012 e mama şi tatăl şi bunicii şi toată familia extinsă a filmelor cu dezastre (aici l-am citat pe Roger Ebert).

Frumuseţea, credem toţi, e ceva stabil. Adică, ori eşti frumos, ori nu eşti. Nu poţi să fii frumos azi şi urît mîine. Sau  poţi? Lumina poate să fie şi particulă azi şi undă mîine, şi să dea din motivul ăsta dureri de cap fizicienilor de azi şi de mîine. Deci nu ar fi primul paradox din lume faptul că cineva poate fi frumos azi şi urît mîine.

Toţi avem zile mai bune şi zile mai rele, adică zile în care arătăm mai bine şi zile în care arătăm mai prost. Femeile ştiu asta mai bine decît bărbaţii, cred.  Sigur, depinde de cum ţi-ai făcut freza în ziua respectivă, de cum te-ai îmbrăcat. La bărbaţi lista se termină aici, în timp ce la femei mai continuă încă mult şi bine, trecînd pe la modul cum şi-au  asortat poşeta şi ajungînd la cît ruj şi-au pus pus pe buze. Dar frumuseţea mai depinde şi de altceva, de un je ne sais quoi (un nu ştiu ce) ce nu poate fi explicat prin haine sau aranjarea părului.

Şi eu simt asta pe pielea mea destul de frecvent. Sînt zile în care nu îmi vine să mă uit în oglindă, atît de urît mi se pare că sînt, şi sînt zile în care nu-mi vine să-mi dezlipesc ochii din oglindă. În momentele alea aş putea fi acuzat de narcisism, recunosc. Dar sînt rare.

Dar oglinzile care contează cel mai mult nu sînt acelea de sticlă, ci sînt acelea din carne şi oase, adică oamenii din jurul nostru. În ei căutăm confirmarea frumuseţii sau urîţeniei noastre, pentru că, la urma urmelor, doar ei contează. Cei ce îşi spun că ei vor să fie frumoşi „doar pentru ei înşişi”, ori se plăcălesc singuri, pentru că pe mine în niciun caz nu mă păcălesc, ori nu ştiu ce spun.

Aşa se face că încercăm să ne vedem reflectarea în ochii celor din jur, iar cele mai „curate” oglinzi sînt străinii, pentru că nu au fost „murdăriţi” de tot ceea ce presupune cunoaşterea unui om, cu alte cuvinte cei cărora le sîntem neutri, nici simpatici nici antipatici.

Azi, mergînd pe stradă, în tramvai, pînă în puşcăria Rahova şi înapoi, mă simţeam frumos, pentru că în mulţimea de oameni pe care puteam să o cuprind cu ochii, aproape de fiecare dată găseam nişte ochi, în general de femeie, care priveau la mine într-un mod, hai să-i zic plăcut. Nu modul era plăcut, ci felul în care mă făcea pe mine să mă simt. Puştoaice, femei mature,  frumoase, urîte, aşa şi-aşa, se uită mai mult sau mai puţin pe furiş la mine făcînd să mă întreb dacă nu cumva mă înşel cu privire la gîndul ăla care mă cuprinde uneori şi care îmi spune că o să mor singur şi nefericit. O femeie pe la 30 şi ceva de ani, cred, blondă, cu ochelari, îmi zîmbeşte din maşina în care stătea blocată în trafic.

Ar trebui să mă bucur de ziua de azi, cine ştie cînd o să mai prind una la fel de frumoasă? Nici soarele s-ar putea să nu mai strălucească la fel de frumos ca azi, pînă la primăvară.

Nu-i aşa că după ce miercuri am bătut recordul la cumpărat bilete la film, dacă mi-ar fi măsurat azi cineva concentraţia de narcisism din sînge, rezultatele ar fi ieşit de pe orice scală? Posibil, dar cine ştie dacă nu cumva mă aşteaptă zile în care eu o să mă văd urît, în care cei din jur or să mă vadă urît şi o să fiu cuprins de vreo depresie că o să mor singur şi trist?! Şi atunci, mă voi uita pe rîndurile astea şi mă voi simţi mai bine.

Singura problemă cu textul ăsta e că l-am publicat. Ar fi trebuit să rămînă doar pentru mine şi atunci aş fi fost un naricisist cu bun simţ. Dar, dacă nu le-aş fi scris aici, cu scopul de a le publica, probabil nu le-aş fi scris deloc, şi din cercul ăsta vicios nu e scăpare.

Cea mai scumpă amendă din lume şi cel mai dobitoc înalt comitet

Era o vreme,  aveam în jur de 20 de ani, deci nu cu foarte mult timp în urmă, cînd îmi închipuiam că pot fi orice. Simţeam în mine ceva destul de mare pentru a cuceri lumea. Credeam că n-ar fi imosibil să cîştig un premiu Nobel, de exemplu. Era, la o adică, posibil, chiar dacă de o improbabilitate ce tindea la infinit. Acum nu mai tinde, acum a ajuns.  Mi-e dor de vremea aceea în care toate orizonturile posibile mi se păreau deschise, dar în acelaşi timp trebuie să recunosc că plăteam un preţ scum pentru acel sentiment. Preţul era dat de depresiile pe care le aveam cînd mă uitam la mine, la educaţia mea precară, la condiţia socială şi găurile negre din „cultură”.  Ziceam atunci că „am pierdut startul”, că în ciuda potenţialului pe care îl simţeam zăcînd în mine şi care mă făcea să visez, era prea tîrziu pentru a recupera tot ce pierdusem în anii tinereţii, acei ani esenţiali pentru formarea unui destin.

Azi, odată cu maturizarea, mi-am pierdut şi visul naiv care mă făcea să cred că pot deveni orice, partea bună fiind că nu mai am depresia asociată cu visul respectiv. Cu toate astea, cînd am auzit azi că Hertei Muller i-a fost retras premiul Nobel de către comitetul de la Stockholm pentru o amendă neplătită din anul 1982, anul meu de naştere-se pare că venirea mea pe lume a fost semn rău pentru Herta noastră: aproape că îmi pare rău că m-am născut-m-am gîndit că ar fi bine să-mi plătesc şi eu amenzile. Sînt aproape sigur că am cel puţin o amendă RATB neplătită, datînd din primul an de facultate, atunci cînd, deşi aveam abonamentul gratuit, mergeam pe blat pentru că mi-era lene să pierd vremea pe la cozi pentru decontare.  Astfel, ar trebui să mă duc chiar azi să mi le plătesc ca să mă asigur că nu o să pierd vreodată premiul Nobel din cauza asta.

Vorbind serios, povestea asta e pentru mine un exemplu extraordinar că acolo unde tronează litera moartă a legii, rezultatele pot fi de-a dreptul aberante. Înţeleg de ce regulile de la Stockholm spun ce spun, dar nu înţeleg de ce minţile luminate de acolo nu au destulă deschidere la minte pentru a înţelege că o datorie nesemnificativă faţă de stat nu poate fi în niciun caz  un indicator pentru tipul de cetăţean care e cineva.  Desigur, corectitudinea e bună, dar să taxezi atît de dur o greşeală făcută du 27 de ani în urmă ? (mi-a fost uşor să fac calculul, pentru că atîţia ani am şi eu). Oare Nobel însuşi, dacă ar mai fi în viaţă, ar fi de acord cu decizia asta? Sigur că nu ar fi, pentru că Nobel era o minte luminată, nu un comitet imbecil (nu arunc injurii gratuite, se ştie că un grup e mult mai prost decît fiecare dintre membrii lui luaţi în parte-există chiar un proverb roman care spune, aproximativ, că senatorii sînt oameni de treabă, dar Senatul e o vită proastă). Aşa că dacă Nobel ar mai fi în viaţă, s-ar revolta împotriva unei asemenea decizii care neagă opera de o viaţă a unei scriitoare ce şi-a dovedit în condiţii extrem de dificile integritatea caracterului (parte din motivul care a stat la baza acordării premiului) , integritate care acuma, uite, e contrabalansată de un bilet de tramvai. Tocmai această contrabalansare face decizia comitetului aberantă şi posibilă doar în virtutea unei legi moarte pe care moşnegii de acolo nu o înţeleg sau în virtutea vreunei scleroze, au uitat-o. Şi dacă Nobel ar mai avea în el vreun fel de viaţă, s-ar întoarce în mormînt. Dar nu mai are, aşa că, din păcate, Nobel n-o să reacţioneze în niciun fel  povestea asta tragi-comică.

Vorba lui Luther King, mai am si eu un singur vis: visul ca într-o zi să se descopere că Obama mergea la prostituate  şi nu le lăsa bacşiş, şi atunci şi se i se retragă şi lui premiul Nobel, pe care nu-l merita oricum de la bun început.