Creierul și-o arde cu glucide și cu uitare

De cînd am aflat și eu că creierul și-o arde cu glucide, am început să mănînc în fiecare zi cîte o prăjitură. Asta pentru că sînt mai stresat și mai obosit decît de obicei și creierul meu are nevoie mai mult decît oricînd altcîndva să și-o ardă.  S-au dus zilele cînd veneam cu prospețimea dimineții direct la BCU și scriam. Acum trebuie să-mi las prospețimea la birou sau la pușcărie, printre hîrtii și oameni cu probleme mai grave decît ale mele. Abia apoi ajung la BCU. Și cînd ajung peste creierul meu s-a lăsat o ceață care face scrisul o întreprindere extrem de dificilă.  Așa că astăzi în, venind de la serviciu, care din fericire e aproape de BCU, m-am oprit pe Lipscani ca să dau creierului  ceva de ars, mai exact o prăjitură cu ciocolată care nu știu cum se cheamă, deci nu e foarte exact,  și să beau o cafea. Ironic, e prima dată cînd pun și eu bani la cafea împreună cu colegii de birou, pentru că pînă acum eram doar un băutor accidental, și tocmai acum nu e cafea la birou. Morala ar fi că pentru a avea anumite lucruri e mai bine să nu le plătești. Cu morala asta nu ar fi de acord colegele mele de birou, dar din cîte știu nu se omoară niciuna dintre ele cu cititul blogului meu, așa că o să scap nepedepsit.

Dar să revin la Tip Top-ul de pe Lipsacani unde îmi mîncam prăjitura și îmi beam cafeaua (știați că  doar cu 2,5 lei puteți lua o cafea și un ștrudel?). Pe termen scurt e bine pentru creier că are ce să ardă, dar efectele negative ale zahărului sînt multe și rele. Dar deocamdată n-am ce face, așa că le pun între paranteze, uite așa :  (toate relele zahărului). Trăind în București vezi tot timpul cerșetori, atît de mulți încît devin invizibili. Dar unii reușesc să devină vizibili, și d-asta m-am apucat să scriu azi, nu ca să povestesc despre cum și-o arde creierul meu cu glucide. O bătrînică cu aer de bunică părăsită de familie și de soartă în general, stătea în Tip Topul strîmt de pe Lipscani perfect conștientă că ocupă nelegitim locul de sub picioarele ei, pentru că ea nu era un client care plătea, ci era cineva la vînătoare de resturi. Cu pași timizi, bătrînica ce fura spațiu se apropie de masa de lîngă mine unde cineva lăsase două șervețele nefolosite și o franzelă începută. Ia mai întîi cele două șervețele și apoi franzela și se retrage aparent mulțumită de prada ei. Deși era aglomerație, vînzătoarea (care, pentru că tot veni vorba, e o vînzătoare amabilă și zîmbitoare, o specie rară în fauna urbană a Bucureștiului) observase bătrînica, care probabil își face veacul pe acolo, și se uita cu ochi cercetători la mine încercînd să își dea seama dacă sînt ofensat în vreun fel de prezența unei cerșetoare. Nu, nu eram ofensat de cerșetoare, care nu era propriu-zis o cerșetoare. Eram chinuit și întristat de povestea tristă a bătrînei în care eu eram doar un decor impasibil. Dar chinul suferințelor celorlalți ne trece repede, nu-i așa? Cam așa e, și din cauza asta am zis să mi-l mai prelungesc puțin povestindu-l aici pentru conștiința mea de mai tîrziu și pentru voi.

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.