Ce nu se vede

A fost odată ca niciodată o vreme în istoria omenirii cînd ceea nu se vedea era mai real decît ceea ce vedea. Astăzi, real este doar ce se vede. Definiția oficială a realității în modernitate este că real este ceea ce se vede sau, puțin mai pretențios, că este accesibil empiric. Dacă definiția asta este un rezultat al triumfului științei sau triumful însuși al științei este un rezultat al acestei definiții, e o întrebare deschisă. Oricum ar fi, cert e că știința a deplasat accentul realului de la ceea ce nu se vede la ceea ce se vede, în asemenea măsură încît un principiu fundamental al modului modern de a ne raporta la realitate este că ceea ce nu se vede, nu există. Sau, în orice caz, cel mai probabil nu există. Vezi de exemplu cazurile extreme și comice, dar care ilustrează foarte bine zeitgeistul modernității în privința asta, al lui Dawkins care scria în The God Delusion că, dacă Dumnezeu există, ar trebui să putem să-l vedem cu un telescop (nu folosea chiar cuvintele astea, dar asta era ideea).

500x_custom_1281039032475_atom-electrons

Zilele astea citeam un articol în Scientific American despre ce se mai întîmplă pe la CERN, despre cum se mai prezintă Modelul Standard și alte chestii legate de lumea particulelor subatomice, cînd iată ce mi-a trecut prin cap. Știința ne-a dus, într-adevăr, de la invizibil la vizibil, doar că acum știința însăși ne duce înapoi la invizibil, printr-un proces care, pentru mine, e cea mai mare ironie din istorie. Iată de ce am ajuns la concluzia asta, care, desigur, e mai degrabă poetică decît științifică, dar în orice caz, dat fiind că pe blogul meu sînt stăpînul absolut, pot să amestec cum vreau știința cu poezia. Încă din Antichitate oamenii, mai exact grecii, au avut intuiția atomului ca ultimă cărămidă a realității, adică chestia din care toate celelalte chestii sînt făcute. Zic intuiție pentru că pe atunci nu putea nimeni să analizeze propriu-zis atomul. Abia la începutul secolului XX a fost descris în detaliu, doar că odată ce a fost descris, s-a văzut limpede că de fapt atomul nu era deloc ultima cărămidă a realității, că și el era făcut din alte chestii mai mici decît el, mai exact un nucleu, format din proton și neutron, și electroni care gravitează în jurul atomului.  Atomul e mic, inimaginabil de mic. Dar chestiile din care e făcut atomul sînt, firește, și mai mici. Atît de mici încît electronul nu are propriu-zis mărime, ci e considerat un punct. Dar lumea nu se termină, adică nu începe, cu electronii, protonii și neutronii. Știința a crescut și ne-a arătat că și ele sînt făcute la rîndul lor din alte particule, și mai mici, numite quarci. Quarcii ăștia sînt de multe feluri (ciudați/strange, fermecați/charm și alte feluri), și în afară de qarci mai există o grămadă de alte particule care aparent nu au nici un rost pe lume, în afară de acela de a dureri de cap Modelului Standard. Deja quarcii sînt atît de inconceptibil de mici încît spațiul pare să fie o chestie cu totul nepotrivită pentru a-i descrie, doar că nici ei nu sînt cărămida fundamentală a realității. Se pare că și ei sînt făcuți din altceva, niște chestii numite preoni, care la rîndul lor ar fi făcute din pre-preoni și așa mai departe. Teoria care pare să explice cel mai bine în momentul de față din ce sînt făcute toate chestiile, este teoria Super Corzilor, o teorie care spune că de fapt tot ce există ar avea la bază niște chestii care vibrează pe diferite frecvențe, frecvențe care determină caracteristicile particulelor din care e făcută lumea. O simfonie cosmică în care muzica nu are doar valoare estetică, ci una cît se poate de pragmatică, adică o muzică care este nici mai mult nici mai puțin decît Creație.

Bun, dar ce anume vibrează? Deja quarcii erau mult prea mici pentru a mai putea fi imaginați în spațiu. Dar preonii și pre-preonii? Super-corzile, atunci, sînt mai invizibile decît tot ce și-a putut vreodată imagina omul ca invizibil. Nu doar că nu putem să le vedem azi, dar sînt invizibile în principiu, după orice definiție am da vizibilității sau invizibilității. Și acum putem să vedem mai bine ironia despre care vorbeam, anume că știința ne-a furat invizibilul doar ca să ne aducă înapoi la el, doar ca să ne aducă aminte că la început a fost invizibilul, că vizibilul nu e decît o manifestare, mai degrabă sărăcioasă, a invizibilului (pentru că super-corzile astea au nevoie de vreo 13 dimensiuni ca să existe, spre deosebire de orice chestie vizibilă, care n-are nevoie decît de trei dimensiuni spațiale și una temporală).

Prea frumos să fie adevărat?

Cînd aveam în jur de de 12 ani, m-am apucat să fac o listă cu cărțile pe care le citisem pînă atunci. Îmi amintesc că scrisesem  vreo trei pagini de  „caiet studențesc ” cu titluri de cărți. Îmi pare rău că nu am continuat lista aia, nu pentru a mă lăuda cu numărul de cărți citite, care oricum nu ar fi deloc impresionant, cît pentru a-mi aduce din cînd în cînd aminte, uitîndu-mă peste ea, cîte lucruri am uitat.

Tocmai am terminat o carte (The Double Helix, James D. Watson, care e povestirea aventurii descoperirii structurii ADN-ului din perspectiva celui care a luat premiul Nobel pentru asta) în care am aflat cu surprindere că și pentru biologi frumusețea e importantă. Știam că pentru fizicieni frumusețea poate să fie chiar un principiu de cercetare (dacă îmi amintesc bine, Dirac era convins că o ecuație e greșită dacă era urîtă-cu mențiunea că doar un matematician poate înțelege ce înseamnă urît cînd vine vorba de o ecuație), dar credeam că biologii nu dau prea mulți bani pe ea, pînă am citit că Watson, după ce a construit modelul ADN-ului, deși nu avea toate dovezile, credea că „o structură atît de frumoasă nu putea să nu existe” iar un coleg de-ai lui scria aproape același lucru: „structura era prea drăguță pentru a nu fi adevărată” (parcă sună mai bine în engleză: the structure was too pretty not to be true).

Articolul meu de data trecută a stîrnit o oarecare controversă, pentru care îi sînt recunoscător în primul rînd lui Fabian, care a atacat cu pasiune ideile mele despre Dumnezeu dintr-o perspectivă ateistă și scientistă (scientismul face din știință un fel de religie, și după cîte pot să îmi dau seama, Fabian e un bun exemplu de scientism). Doar că eu nu îmi propuneam să pornesc o controversă despre existența lui Dumnezeu. Știu foarte bine că o astfel de discuție, deși are întotdeauna pretenția că se desfășoară pe un teren rațional, adică unde contează argumentele raționale, în realitate se desfășoară pe un teren preponderent emoțional, unde pasiunile au prioritate în fața argumentelor raționale. Chestie care e valabilă atît pentru teișit cît și pentru teiști, în egală măsură. Din astfel de motive, controversa asta nu duce niciodată nicăieri, adică nimeni nu convinge pe nimeni, și desigur că nu mă așteptam ca ea să ducă undeva tocmai pe blogul meu. Tot ce am încercat eu să spun a fost că Dumnezeu se întoarce astăzi pe agenda intelighenției occidentale, chestie care poate fi negată doar de cineva prost informat.

Cu toate astea, uite că mai arunc un pai pe focul discuției despre existența lui Dumnezeu, pornind tocmai de la importanța frumuseții în știință. Dawkins spunea că Dumnezeu e o idee prea complicată (nu văd cum ideea de Dumnezeu e mai complicată decît ideea multiversului postulat de principiul antropic tare, dar asta e altă poveste) ca să fie adevărată, căci ideile adevărate, cele științifice, sînt întotdeauna simple. Lăsînd la o parte faptul elementar că nu toate ideile adevărate sînt neapărat și științifice, ce o să fac eu e să întorc invers argumentul lui Dawkins prin a spune că ideea de Dumnezeu e pur și simplu prea frumoasă ca să nu fie adevărată. Sau altfel spus, o ființă asemănătoare lui Dumnezeu e prea frumoasă ca să nu existe.

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Scriitor sub-mediocru, sinucigaș excepțional

Oricine are o tastatură și o conexiune la internet devine, ipso facto, un scriitor. Bloggingul dă multora iluzia că sînt scriitori. Poate sînt și eu printre tipii sau tipele ăștia care se îmbată cu apă rece.  Dacă bloggingul reprezintă un pas in evoluția scrisului pe Terra, atunci îmi pare foarte rău și pentru scris și pentru Terra.

Însă nu e neapărat nevoie să fii blogger ca să scrii mult și prost. Mitchel Heismann, cel despre care scriam în ultimul articol, a scris două mii de pagini înainte de a se sinucide iar eu am făcut greșeala să cred că tipul era, ipso facto, un scriitor. Nu i-am citit toată cartea și nici n-o s-o citesc. Dar am citit destul cît să-mi dau seama că scrie prost. Da, îi citează pe Toqueville, Nietzsche, Dawkins și alte nume faimoase, dar asta nu demonstrează decît că i-a citit, poate nici atît.  Dacă  în scrisul tău te referi la nume mari, asta nu îți dă ipso facto (nu știu de ce, dar am simțit o plăcere deosebită să abuzez e ipso facto) nimic din măreția acelor nume mari.

Heismann  ne invită încă de la început să ne deschidem mintea pentru moarte. Presupoziția lui, în tradiția unui postmodernism dezlînat a cărui ideologie centrală e  relativismul absolut (sic!), e că nu se poate demonstra rațional că viața este mai bună decît moartea. Relativism absolut, nu-i așa că sună amuzant? -și totuși, asta e esența postmodernismului. Carevasăzică, nenea Iancule, esența postmodernismului e una foarte amuzantă! Ce își propune Heismann,  e să ne scape de toate prejudecățile pe care le avem împotriva morții. Dar dacă viața nu e mai bună decît moartea, atunci cum se face că e nevoie de un viu ca să facă observația asta? Căci din cîte știu eu, perspectiva morților asupra vieții, n-o știm. Și n-o avem pentru că nu există așa ceva! Viața este spațiul care face totul posibil, inclusiv observațiile despre viață și moarte. Mie mi se pare că ăsta e un argument rațional foarte bun pentru superioritatea vieții asupra morții.

Poate Heismann a scris două mii de pagini, dar e un scriitor sub-mediocru. În orice caz, rămîne un sinucigaș excepțional.