Batman Dark Knight Rises sau simulare de ne doare

Nu conţine spoilere

E foarte greu să vorbeşti despre ultimul film din seria Batman a lui Christopher Nolan fără să vorbeşti şi despre legătura   lui alambicată cu realul. Ce vreau să spun, fără a vrea neapărat să aduc un omagiu deosebit lui Baudrillard, este că astăzi realul tinde să dispară în ceea ce el numea simulare, şi asta se vede foarte bine în Batman.

Să zicem că te duci la film, la avanpremieră, cum am fost eu aseară. Dintr-o dată pe scenă se urcă un tip vopsit, un clovn, un joker. Faci rapid o mie de conexiuni şi îl integrezi în logica spectacolului: ştii că Jokerul e marele duşman nebun la cap al lui Batman din filmul anterior (Dark Knight) şi tragi concluzia că apariţia asta pe scenă nu e decît o încercare de a face spectacolul mai real. La un moment dat jokerul scoate o mitralieră şi o grenadă. Nu te sperii, chiar dacă vezi mitraliera şi grenadele. N-ai de ce: pentru că ştii că nu sînt reale, din moment ce sînt spectacol. La un moment dat Jokerul aruncă o grenadă care face bang şi flah şi fum. Efectul ţi se extrem de real, dar nici atunci nu crezi că e cu adevărat real. Abia cînd gloanţele încep să-ţi şuiere pe la cap şi în isteria generală vezi sîngele ţîşnind de peste tot, abia atunci te împaci cu realul ca real, abia atunci s-a risipit de tot iluzia spectacolului. Şi parcă nici atunci nu-ţi vine să crezi. Dacă totul este de fapt o înscenare? Morţii din jurul tău ar putea fi foarte bine actori, iar sîngele şi gloanţele ar putea fi false.

Simularea, după cîte înţeleg eu, înseamnă nu falsificarea realului, ci înglobarea lui într-o logică care îl face irelevant, în sensul că îşi pierde prioritatea ontologică. Altfel spus: o mitralieră devine incapabilă să îşi mai desemneze propriul adevăr, îşi pierde puterea de referinţă iar rezultatul e un spaţiu în care semnele plutesc libere de legătura lor cu realul, realul însuşi fiind retrogradat ontologic la statutul de simplu semn; ceea ce Baudrillard numea hyper-realitate.

La un moment dat simţi un cuţit rece care îţi trece prin stomac. Duci mîna acolo instinctiv şi simţi lichidul cald care începe să curgă. E roşu şi real. Înţelegi atunci că doar moartea mai e capabilă să pună lucrurile la locul lor.

Pentru cine nu ştie, povestea asta chiar s-a întîmplat într-un cinematograf din Colorado la avanpremiera ultimului film din seria lui Nolan despre Batman: Dark Knight Rises. Am fost şi eu aseară la avanpremiera din România la cinematograful Samsung IMAX (sîntem foarte norocoşi că avem un IMAX în Bucureşti, eu vă sfătuiesc să-l vizitaţi). Am fost puţin iritat cînd am văzut doi paznici la intrarea în cinematograf (mi se pare că avem prea mulţi paznici), dar mi-am adus imediat aminte că de vină trebuie să fie Jokerul adevărat care a omorît 15 oameni şi a rănit 50 în Colorado.

Însă nu avem de ce să ne temem:  societatea românească e structural incapabilă să producă nebuni ca James Eagan Holmes; pentru asta sînt în stare oricînd să bag mîna în foc (societatea noastră e specializată pe producerea rebuturilor intelectuale gen Victor Ponta, clovnilor gen Diaconescu şi Becali etc etc). Şi în plus, în România nu e deloc uşor să faci rost de grenade şi mitraliere.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, şi o să-l mai văd. Dar recunosc acum că parcă avea dreptate Roger Ebert cînd spunea că îi lipseşte acea „aproape perfecţiune” pe care avut-o Dark Knight. Şi cu toate astea reuşeşte să ridice probleme mai serioase: dacă primul se centra în primul rînd pe dileme etice, acesta aduce în discuţie dileme globale (capitalism, comunism, Occupy, terorism, problema nucleară, Revoluţia Franceză şi multe altele)

Dar să nu mă pronunţ după ce l-am văzut doar o dată…

Un om negru în negru

N-am mai fost la IMAX de la Avatar. Pînă în seara asta, cînd am fost la Man in Black 3. Auzisem că filmul ăsta merită văzut doar pe IMAX, și așa este. Cu excepția experienței vizuale imersive (pentru o experiență cît mai imersivă eu recomand un loc undeva în rîndurile 6-9), din filmul ăsta nu afli mare lucru, în afară de faptul că fotomodelele sînt o specie de extratereștri, nu oameni.

Unii bărbați au avut întotdeauna presimțirea că femeile ar fi o specie străină sau că nu ar fi de pe Pămînt, de exemplu cei care spun că femeile sînt de pe Venus sau poeții atunci cînd le descriu ca pe ființe nepămîntene, cerești etc. etc., dar uite, din MIB3 am aflat că chestia asta e valabilă doar pentru fotomodele. Și mai e o glumă care mie mi s-a părut bună. Will Smith fură o mașină, după ce sare înapoi în timp în 1969. E oprit de poliție pentru simplul motiv că e un negru care conduce o mașină prea scumpă pentru un negru. După ce le aplica celebrul bliț cu funcție de resetare a minții, le spune așa: Și data viitoare  cînd vedeți un negru într-o mașină scumpă să nu mai presupuneți că e furată doar pentru că e condusă de un negru. Deși e adevărat că eu p-asta am cam furat-o…

Acestea fiind spuse, n-o să mai spun decît că aștept cu sufletul la gură Batman: Dark Knight Rises, pe care o să-l văd prima dată la IMAX și apoi în săli obișnuite, de cîte ori o să simt nevoia. Asta pentru că pe lîngă experiența vizuală fabuloasă, cum sînt sigur că o să fie, Batman o să fie o experiență pentru suflet și pentru intelect, iar acest fel de experiențe trebuie repetate. Pentru că experiența vizuală e mereu la fel, din moment ce te uiți la același film, dar cea intelectuală și afectivă diferă, pentru că deși filmul e același, tu nu mai ești același de la o vizionare la alta.

Oscar Wilde zicea undeva că viciul suprem e superficialitatea. Dacă ținem cont că asta vine de la un tip care gustase din plin dintr-o mulțime de vicii, trebuie să fie o chestie serioasă. Rămînînd în sfera IMAX: tot ce e vizual, ca vizualul trece și e ieftin ca orice viciu; dar ce e mai mult decît vizual, cum o să fie Batman: Dark Knight Rises, adică ce se ridică la înălțimea sufletului și a minții, merită așteptat cu sufletul la gură.