Toți trăim în America

Știți cîntecul ăla al trupei Rammstein care se numește „We all live in America” ? E un sîmbure serios de adevăr în vorba asta, că toți trăim în America, adică (eu trăiesc la propriu, zilele astea, vorba asta are sens figurativ), sau mai mulți sîmburi de adevăr, cum ar fi sîmburi culturali, economici, militari și alte feluri de sîmburi, fie și doar în sensul că America a reușit prin Hollywood, de exemplu, să exporte un model cultural, așa cheesy cum o fi el, care a cucerit întreaga lume. Și cu toate astea, Hollywood nu te pregătește deloc pentru șocurile vieții cotidiene în America. Hollywood reușește doar să ofere o imagine din avion, cum ar veni, care nu ajunge niciodată la nivelul firului ierbii.

Și cu toate astea, mi-am dat seama aseară că Hollywood-ul mă ajută destul de mult să mă integrez în noua mea realitate socială. Hai să vă spun cum. Engleza mea nu e nici pe departe perfectă, dar de cînd am ajuns aici am ajuns s-o simt și mai imperfectă decît o credeam înainte (în ciuda americanilor care mi-au lăudat engleza, poate doar din politețe). Asta pentru că engleza mea nu avea cum să fie pregătită pentru întîlnirea cu piesajul infinit de divers al realității de zi cu zi (enleza e, se zice, limba cu cele mai multe cuvinte dintre toate limbile). Așa că la un moment dat m-am trezit făcîndu-mi probleme serioase în legătură cu capacitatea mea, nu neapărat de a trăi aici (nu e nevoie chiar de mare lucru pentru asta), dar de a funcționa într-o organizație complicată unde se așteaptă multe de la mine și așa mai departe.

Abia aseară, deci cam la zece zile după ce am ajuns aici, m-am uitat pentru prima dată la un nou episod din Breaking Bad (unul dintre cele mai bune seriale americane, cu siguranță unul dintre cele mai artistice ale tuturor timpurilor).  Episodul de aseară nu a făcut decît să îmi confirme încă o dată impresia asta pe care mi-o formasem de la bun început, dar nu despre asta e vorba. Uitîndu-mă la serialul ăsta, la care eram conectat încă din România, l-am perceput ca pe o punte între două realități sociale diferite, ca să zic așa. Înțelegeam foarte bine tot ce se vorbea și se întîmpla acolo și faptul ăsta mi-a întărit, într-un mod subtil dar semnificativ, convingerea că cele două realități sociale, România mea maternă și America adoptivă, nu sînt despărțite de o prăpastie chiar atît de fără fund cum mi se părea în momentele mele mai proaste. Breaking Bad (ar fi putut să fie alt serial sau film) se transformase peste noapte într-un veritabil portal cultural care, deși nu avea mare însemnătate funcțională, avea totuși marea însemnătate de a mă face să mă simt ca și cum aș fi fost cumva pregătit, pre-adaptat, ca să zic așa, la noul mediu în care trebuie să exist și să fac treabă.

Pînă la urmă, chiar trăim toți în America.

După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Uşa blocului

Amabilitatea românilor îşi atinge punctul culminant în preajma uşii de la intrarea în scara blocului. Românii, ştie toată lumea, nu sînt extrem de civilizaţi sau de senini în relaţiile cu ceilalţi. Sîntem toţi plouaţi şi poluaţi de norul toxic format din particulele elementare ale unor  realităţi culturale, politice şi unei socialităţi prost închegate, şi de alţi nori clasici cum ar fi sărăcia, frustrările, visele îngropate sistematic şi aşa mai departe.

Dar în preajma uşii despre care ziceam se întîmplă ceva miraculos. E ca şi cum uşa de la intrarea în bloc este un adevărat portal către o altă realitate socială, prin care oamenii sînt transformaţi ad hoc în reprezentări fidele ale unei umanităţi ideale. În preajma uşii, oamenii îşi dau prioritate, se poftesc unii pe alţii să intre, îşi ţin uşile şi aproape că îşi zîmbesc (zîmbetul, să ne amintim, e interzis în relaţiile dintre români, după cum în relaţiile dintre danezi e obligatoriu).

Desigur, lucrul ăsta e valabil doar pentru cei care intră în blocul lor, pentru că atunci cînd intri într-un bloc care nu e al tău, toată amabilitatea se transformă într-o suspiciune duşmănoasă, reminiscentă şi purtătoare a tuturor fricilor pe care individul le-a avut în întreaga istorie a speciei faţă de străin, faţă de cel care e din altă parte şi care din acest motiv e perceput ca o ameninţare.

 

O veste bună

Pentru toţi cei care au plîns după Gigapedia sau Library.nu, am o veste bună. De la ruşi nu vine doar ploaia sau nori radioactivi, ci uite că vine şi una dintre ultimele oaze de piraterie culturală virtuală. Mă rog, poate nu sună aşa de bine ce am zis. Oricum încep să-mi pierd cititorii, aşa puţini cum erau…

Pentru cei care mă vizitează, vestea  bună e la linkul ăsta : http://gen.lib.rus.ec/ . E mai bogat, mai divers şi mai bine organizat decît Gigapedia sau alte foste siteuri similare, iar downloadul se face extrem de simplu şi eficient.

Dacă o să am probleme cu legea din cauza asta, o să am măcar satisfacţia că am făcut un bine public. O să fac puşcărie ca un erou, adică.

Ne vedem la răcoare, dragii mei cititori.

P.S.: Îmi vînd telefonul (Nokia N8)  pe care l-am tot lăudat pe aici că face poze foarte bune. Are în continuare cea mai bună cameră de pe piaţa telefoanelor mobile, aşa că cine e interesat să îmi spună. Deşi n-o să-l dau gratis, cum se dau cărţile sau alte bunuri virtuale, o să-l dau ieftin.

 

Si inca un PS: Pentru cine nu si-a dat seama, e vorba de un site de unde se pot da jos, gratis, cărţi. Multe cărţi.