Scriu și uite că în urma mea răsare sensul. De cinci ani.

Pînă acum un an, doi, credeam că tot ce se întîmplă e la voia întîmplării. Recent am înțeles că lucrurile sînt un pic mai complicate decît atît. N-am trecut în extrema cealaltă unde tot ce miscă a fost prescris într-un scenariu cosmic atotstiutor, dar am înțeles că există un sens care apare și se desfășoară în lucruri, în toate lucrurile, după niște legi misterioase și frumoase. Poate și faptul că, înainte de a crede acest lucru, mi-am ales ca subtitlu al blogului scriu și uite că în urma mea răsare sensul, face parte din această ordine misterioasă și caracterizată de ordinea superioară de care vorbeam.
Un alt exemplu. Astăzi vorbeam cu cineva necunoscut dar care mi-a citit blogul. Și-mi spunea că n-am mai scris de mult. Am zis, bine, o să scriu ceva chiar azi. Mi-am neglijat blogul în ultima vreme nu pentru că nu mai îmi pasă de scris, ci tocmai d-aia, pentru că îmi pasă de scris mai mult decît niciodată. Deschid pagina blogului și acolo găsesc un mesaj de la WordPress care mă felicita că am împlinit cinci ani cu ei. Tocmai azi cînd cineva îmi sugera să mai scriu și m-am hotărit și eu să mai scriu. Desigur că nu e nimic nefiresc aici sau nici măcar extrem de improbabil, dar e ceva frumos. Și sensul este tocmai frumusețea care ia naștere în jurul nostru pe măsură ce trăim, înflorind ca o floare sau ca mii de flori, frumoase sau urîte, hrănitoare sau otrăvitoare, eterne sau demonice și criminale, în funcție de melodiile cîntate de noi. Pentru că, fie că scriem sau nu, toți trăim și în urma noastră răsare sensul.

Cafeaua și modernitatea

Dupa ce am scris despre ibric, acum simt nevoia să scriu despre cafea. Poate cafeaua are și dezavantaje sau efecte negative, dar pentru mine are marele avantaj de a mă ajuta să scriu. Pentru mine e un avantaj vital, pentru că  încep din ce în ce mai mult să înțeleg că  m-am născut pentru scris. Cu alte cuvinte, indiferent de dezavantaje, cafeaua are pentru mine funcția de a mă ajuta să îmi împlinesc sensul vieții.

Orice activitate fizică produce prin ea însăși și starea necesară de care e nevoie pentru continuarea ei. Mai simplu spus, e greu să adormi cînd ai de tăiat lemne sau zidit case, de exemplu. Scrisul și activitățile sedentare în general, nu au efectul ăsta. De aceea cafeaua mi se pare a fi un ingredient necesar în societatea modernă, o societate în care activitățile nefizice reprezintă un procent din ce în ce mai mare din ceea ce altă dată era numit producție. Astăzi, cele mai multe activități productive se petrec în fața calculatorului (ăsta e și motivul pentru care petrec atît de mult timp pe Facebook-cînd nu sînt în fața calculatorului nu îi simt în niciun fel lipsa, dar cînd sînt la calculator, tentația de a intra întruna pe Facebook e irezistibilă), și de aici importanța funcției cafelei.

Eu tocmai am terminat de scris un articol care sper să fie publicat curînd într-o revistă de specialitate și nu aș fi reușit să fac asta fără cafea. Energia nu e punctul meu forte, astfel că după o zi la serviciu îmi e aproape imposibil să scriu. Cafeaua, însă, face minuni cu energia mea. Da, în final mă lasă epuizat, dar măcar am realizat ceva. Da, crează dependență, dar măcar nu e o dependență atît de criminală ca a nicotinei. Blestemata asta de substanță, nicotina, crează o dependență mult mai puternică decît a heroinei. Și e atît de trist că mulți, inclusiv scriitori geniali, ajung la concluzia că sînt dependenți de gest pentru a scrie. Nu de gest sînd dependenți, ci de nicotină. Iar iluzia că țigara ar contribui cu ceva la vreun proces creativ sau de alt fel, e doar atît, o iluzie. Criminală iluzie.

Înger şi demon

Fiecare dintre noi are potenţialul să fie criminal sau sfînt. Cei mai mulţi dintre noi sînt mediocri: nu exagerăm nici cu răul, nici cu binele. Cînd spun că avem potenţialul, vreau să spun că într-o situaţie suficient de provocatoare, am putea să facem genul de lucruri care ne-ar duce în puşcărie. Am putea să ucidem, să furăm, să facem trafic de droguri, să lovim cu maşina şi să fugim de la locul accidentului. Cei mai mulţi oameni care ajung să facă lucrurile astea, nu le-ar fi făcut niciodată dacă circumstanţele în care le-au comis nu au fost cele care au fost. Maximă: în  funcţie de circumstanţe, orice om e în stare de orice. Maxima doi: să fii cu adevărat om (individ, actor moral), înseamnă să fii în stare să te ridici de-asupra circumstanţelor.

Zilele astea am avut ocazia să am în faţă un criminal. Am destul de des criminali în faţă, într-un context care îi face pe toţi să se compoarte ca mieluşei. În faţa comisiei de eliberare condiţionată din penitenciarele Rahova şi Jilava, comisie din care trebuie să facă parte şi un consilier de probaţiune, spune legea. Şi cum eu încă sînt consilier de probaţiune, fac parte din comisiile astea în fiecare miercuri şi joi. De fiecare dată observ cum oamenii ăştia, care în alte condiţii se comportă ca nişte animale feroce, adoptă în faţa comisiei, cu mici excepţii, atitudini de îngeraşi nevinovaţi. Cîtedoată îmi spun că mi-ar plăcea să fiu eu însumi în puşcărie ca să arăt (cui? mie? altcuiva?) că pot să mă comport ca un deţinut model şi că merit să fiu eliberat condiţionat fără nicio reţinere din partea comisiei. Sigur, în momentele alea uit că a trăi în puşcărie înseamnă a trăi în iad. Revenind la criminali, deşi am mai văzut, ieri am văzut unul care a făcut o impresie puternică asupra mea. Nu pentru că era mai fioros decît alţii, ci tocmai pentru că era mai blînd. Adică părea mai blînd. Era în puşcărie pentru că omorîse cu sînge rece o procuroare şi pe soţul ei. Îi împuşcase în cap, dacă îmi amintesc bine. De 20 de ani era în puşcărie. Acum avea 48 de ani, dar arăta de parcă avea 58 sau 68. În orice caz, tatăl meu, care are în jur de 58, arată mult mai tînăr decît omul ăsta de 48. Încă o dovadă că timpul e relativ, nu-i aşa? Sau cel puţin efectele trecerii lui asupra noastră. În faţa comisiei, însă, omul ăsta nu arăta ca un criminal. Arăta ca oricine altcineva, şi oricine altcineva putea fi în locul lui. Pentru mine, imaginea acelui om, stînd timid şi spăşit în faţa comisiei, e un argument pentru nedeterminarea naturii umane. Nu scria nicăieri pe el criminal, şi sînt convins că nici în genele lui nu scrie nicăieri criminal. Criminalul care stătea în faţa mea era rezultatul unor circumstanţe provocatoare, unor alegeri deliberate şi, bineînţeles, al unor caracteristici psihice şi fizice determinate de zestrea lui genetică.

Ce uităm atunci cînd ne uităm la un criminal, e că toţi avem potenţialul pentru a merge în pantofii lui, cum zic americanii, şi că el de asemenea a avut potenţialul să umble în ai noştri. Chiar dacă, printr-o faptă deosebit de gravă, cum ar fi să împuşti un procuror în cap, de la mică distanţă, şi l-a compromis definitiv.

Ieri în Jilava, între comisia de la spital şi cea de la penitenciar, am scris o poezie pe care am pus-o pe blogul meu în engleză (cogito.co.cc ) , pe care nimeni nu prea îl citeşte.

PS din 29.12.2010: Nici eu nu îl mai citesc şi nici nu îl mai scriu. Şi nici în Jilava nu mai merg, cel puţin în următoarele patru luni.  Nu ştiu de ce, aerul din Jilava a fost mereu o muză extrem de generoasă cu poetul din mine.

Despre libertate și modernitate

Astăzi, nouă oamenilor ne place să ne uităm înapoi înspre o istorie întunecată și să ne considerăm mai liberi și mai deștepți decît toate generațiile dinaintea noastră. Condescendența asta s-a născut odată cu Iluminismul, cred. Individul și-a cîștigat libertatea în raport cu prescripii sociale care îi spuneau pînă la cel mai mic detaliu cum să-și trăiască viața, iar societetatea însăși și-a cîștigat și ea libertatea în raport cu autorități implacabile cum ar fi regi sau zei. Astăzi domnește democrația, dacă se poate spune așa, iar cușca de fier a religiei a fost îndepărtată odată pentru totdeauna. Da, în special în raport cu religia îi place lumii noastre să se considere liberă, ca și cum asta ar fi libertatea supremă: să nu mai fii obligat să asculți de preceptele iraționale, dogmatice și absolute ale religiei: iată rețeta fericirii, ne spune bucătarul ce învîrte de zor în supa deloc primitivă a modernității.

Dar modernitatea în care trăim e străbătută de numeroase paradoxuri, unele mai dramatice decît altele. Cînd vine vorba de libertate, paradoxul stă în faptul că știința ne-a explicat lumea în totalitate, pînă la ultima celulă, ultima bucățică de ADN, pînă la ultimul atom (acum ne chinuim să cîntăm la înseși „corzile” realității (vezi string theory ) dar deocamdată degetele noastre butucănoase nu pot atinge acele izvoare fine ale materiei.) Și dacă ne-a explicat, ce?, poate să întrebe cineva. Ce paradox vezi în explicație? Știința se vrea afirmarea supremă a libertății umane, dar afirmîndu-se, libertatea noastră și-a descoperit în explicație propria și absoluta negație. Materialismul absolut care domină astăzi scena gîndirii omenești (desigur, sînt bastioane de rezistență ici și colo, dar în măsura în care putem vorbi de o ideologie mondială, aceasta este în zilele noastre materialismul metodologic, sau absolut, sau umanismul exclusivist) a spus-o clar: liberul arbitru e o iluzie. Și pentru o știință care are pretenția că poate să explice totul, e logic să fie așa. Dacă omul nu e nimic mai mult decît un anume fel de a aranja atomi, explicabil în totalitate prin legile fizicii și ale biologiei, atunci TOT ce e omul, tot ce poate să facă și să gîndească e determinat de aceleași legi. Dacă avem de-a face cu un criminal, e pentru că în el  „instinctul social”  nu s-a dezvoltat cum trebuie. Dacă avem de-a face cu un alcoolic sau dependent de heroină, e pentru că zestrea lui genetică ( genetic make-up) l-a predispus la asta.

Libertatea omenească a ajuns prin științe la culmi atît de înalte, încît în curînd înseși temeliile dreptului or să se trezească în aer. Ce motiv ai mai avea să trimiti pe cineva la închisoare pentru orice fel de infracțiune dacă respectiva acțiune e explicabilă în totalitate prin factori externi lui? Căci nimeni nu-și alege zestrea genetică sau mediul în care crește.

E o profeție asta. Aș fi vrut s-o fac în altă parte, poate în vreo revistă de specialitate sau măcar pe vreun blog cu popularitatea prodigiousului Mircea Badea. Dar poate a fost făcută deja, căci fără îndoială nu sînt eu primul care observă paradoxul libertății moderne.