Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.

Are balta peşte

În dimineaţa asta Dîmboviţa a vrut să-mi demonstreze că habar  n-am ce vorbesc, că ar trebui să-mi văd lungul nasului şi să dau dovadă de ceva mai multă modestie intelectuală. Pe scurt, mi-a demonstrat că de fapt balta are peşte. Acum cîteva zile scriam că pescarii îi aduc degeaba ofrande cu undiţele lor, că aşteaptă la nesfîrşit după Dîmboviţa etern fiţoasă. Azi dimineaţă, însă, chiar în secunda în  care treceam pe lîngă cineva care pescuia între podul Izvor şi Piaţa Naţiunile Unite, acesta a scos din apă cu un gest melodramatic un peşte mic, cam de zece centimetri.  Pescarul era foarte încîntat de reuşita lui, căci imediat s-a întors către vecinul lui  mai puţin norocos şi i-a strigat triumfător: Campionul, nea Nicule!  Ar fi trebuit să mă dau jos de pe bicicletă şi să-l întreb pe   campion dacă nu vrea o poză cu captura lui care reuşea cu greu să întindă firul undiţei pînă jos. El ar fi avut ce să arate nepoţilor şi eu aş fi avut ce să pun pe blog.

Dar în loc de asta mi-a venit imediat în minte o conversaţie pe care am avut-o cu cineva aseară. Respectivul cineva zicea că nu există niciun dincolo, pentru  că nu se vede. Că nu există minuni, că nu există dragoste (care, dacă e, trebuie să fie tot o minune), că nu există Dumnezeu, pe scurt că nu există nimic dincolo din ce se poate vedea.  Cum, pornind de la ce se vede, să expediezi ceea ce nu se vede? Şi credinciosul şi necredinciosul se află în aceeaşi situaţie. Pentru niciunul nu există dovezi, ambii fiind în situaţia de a căuta indicii despre dincolo. Credinciosul se uită la ceea ce se vede şi găseşte numeroase semne pentru existenţa a ceea ce nu se vede, a unui dincolo. Pentru el moartea nu e doar o tragedie, o fundătură surdă şi absolută, ci o ghicitoare. La fel suferinţa. Dar ghicitori sînt pentru el şi rîsul, frumosul, muzica, căci toate lui i se par a fi expresii ale lui dincolo în aiciul nostru. Oricum ar fi, ce vreau să spun e că nu e deloc înţelept să tragi concluzia că nu există peşte în baltă doar pentru că de fiecare dată cînd treci tu pe lîngă pescari aceştia nu prind nimic.

Mă duc înspre lumină…

Chestia asta poate să fie periculoasă, după cîte zic cei care au avut experiențe în apropierea morții sau dincolo de moarte, cum susțin unii mai îndrăzneți și cu imaginațe mai bogată. Luminița de la capătul tunelului e clar o invenție politică pentru zile negre, crize economice ca cea prin care trece acum România și așa mai departe. Strînge cureaua și ține ochii ațintiți spre luminița de la capătul tunelului! ni se spune de sus.

Eu nu mă îndrept nici spre lumina care semnalizează viața de dincolo nici către luminița de la capătul tunelului politic. Ambele sînt gogoși. De fapt, din păcate, nici măcar gogoși, căci gogoșile ar fi prins tare bine în zilele astea de criză. (Cine mă cunoaște știe că sînt un tip credincios, dar credința mea nu include suflete care părăsesc trupul spre lumină. Viziunea mea despre viața de dincolo e mult mai..telurică). Nu, eu mă îndrept spre o zonă de pe glob unde soarele nu apune niciodată zilele astea (asta te face sa te întrebi cum de se mai poate vorbi despre zile, la plural). Chiar și unde sînt acum abia dacă se mai face un semi-întuneric pentru aproximativ vreo oră, dar acolo unde plec azi soarele rămîne pe cer toată noaptea. O să fac peste 20 de ore cu trenul din Uppsala pînă în Narvik, Norvegia, și de acolo încă cîteva sute de km, tot înspre nord. Din cîte aud nu e transport public pînă în Insulele Lofoten, așa că eu și colegul meu de aventură (dar să nu se citească greșit:  nu e un tip cu care am o aventură. Îmi plac femeile.) o să facem autostopul sau o să mergem cu „ocazia”. Da, ocazia poate să fie un lucru minunat, dacă e.