Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Voluptate peste toate

E adevărat că în România mass-media e o melodramă ieftină, nu raportare cît de acît acurată  a faptelor. Spaţiul mass-media românesc e unul în care profesionalismul e undeva la fund de tot în lista valorilor şi priorităţilor celor care profesează. Bineînţeles că se poate profesa fără profesionalism, dacă se întreba cineva.

Nu ştiu dacă a existat o conspiraţie a hipermarketurilor şi a televiziunilor, dar ştiu că unele hipermarketuri au încercat să se folosească de zvonurile de la televizor pentru a-şi creşte vînzările. Panica fusese înjectată de televiziunile care sfătuiau lumea să facă provizii, iar managerii de magazin au primit-o ca pe o mană cerească. Aşa se face că în unele magazine mari se putea auzi prin staţie “ne cerem scuze dacă lipsesc produse de la raft din cauza cererii foarte mari”, moment în care consumatorul-oaie (în fiecare dintre noi zace o oaie, adică suntem toţi susceptibili de a fi victimele spiritului de turmă)  mai arunca încă o conservă în cărucior. În caz că o să fie zăpada prea mare.

Astea toate sînt adevărate, dar dincolo de toate astea e un adevăr şi mai profund. Anume că mass-media nu a făcut altceva decît să răspundă unei nevoi dintre cele mai elementare: nevoia de haos. Nevoia asta de haos e strîns legată de voluptatea sfîrşitului despre care scriam aici. E, ca să zic aşa, o formă cotidiană şi atenuată a ei. E cotidiană pentru că e reacţie adversă la cotidian, căci cotidianul îşi creează, în virtutea demonului banalităţii şi al naturii umane căreia îi repugnă banalitatea, propriul ei nemesis.

Dar să nu mă pierd în abstractizări, care s-ar putea să pară unora aride, chiar dacă mie mi se par pline de substanţă. Ce vreau  să spun e că pînă şi cei mai cinstiţi şi mai muncitori dintre noi au încercat sentimente de bucurie la gîndul că o să fie o zăpadă atît de mare încît n-o să mai putem ieşi din casă. Pentru unii, bucuria asta e, desigur, un rezultat direct al lenei. Dar nu poate să fie la fel pentru toată lumea, pentru că nu sîntem toţi la fel de leneşi. Originea bucuriei trebuie căutată, atunci, în altă parte. Şi o găsim repede, pentru că ne zîmbeşte sfios din imediatul cotidianului. Adică, bucuria încercată la vestea că o să ningă mult provine nu atît din consecinţa că toate o să fie blocate, adică din nemişcare, ci din faptul că toate o să fie date peste cap, adică din răsturnare, dintr-un fel de mişcare distructivă dar tocmai din acest motiv creatoare. Creatoare de altceva, un altceva despre nu ştim nimic decît că se defineşte negativ prin raportare la banalul cotidianului.Acestei nevoi de haos au răspuns televiziunile care au făcut din predicţiile meteo melodrame ieftine.

În altă ordine de idei şi la fundul absolut al priorităţilor şi intereselor mele, tocmai am citit că Emil Boc a demisionat. Scriu asta doar pentru că în mod sigur o să am nişte vizualizări în plus în urma căutărilor pe Google după “emil boc”, “demisie”, “proteste”, “victorie”.

Aleluia!

http://gizmodo.com/5859027/this-astounding-orbital-time-lapse-will-blow-your-brains-out-in-space

Înainte de a citi mai departe, te rog să dai click pe linkul de mai sus. E cadoul meu de Crăciun pentru orice rătăcit care ajunge pe blogul meu, dar în primul rînd pentru cei cîţiva  care mă vizitează mai des.  Linkul de mai sus  oferă o privelişte atît de frumoasă încît ţi se înmoaie genunchii, dacă eşti mai sensibil. Nu doar că e foarte frumoasă, dar priveliştea de mai sus e extrem de semnificativă pentru condiţia noastră de oameni moderni. Astăzi, ca niciodată înaintem, avem posibilitatea să ne vedem propria lume din afară. Şi nu mă refer doar la imaginile uluitor de frumoase de pe orbită, ci la imaginea despre lume pe care ne-o arată ştiinţele naturii, despre noi ca entităţi biologice şi psihologice, despre societate, adică despre modurile infinit de variate de funcţionare ale omenescului şi aşa mai departe. Ca s-o spun într-un cuvînt: un ochi ne observă din exterior! E propriul nostru ochi, e ceea ce ne face moderni.

Şi totuşi, astăzi ca niciodată înainte, sîntem dezorientaţi şi ne ia ameţeala. În cuvintele lui Nietzsche, nu mai există sus şi nu mai există jos, nici stînga nici dreapta. Poate de la un exces de vedere? Am reuşit să obţinem imagini din spaţiu ale planetei, dar asta doar după ce am adus-o pe marginea dezastrului (avem potenţial nuclear să o distrugem de şapte ori). Prin alimentaţia şi medicina modernă, am reuşit să creştem speranţa de viaţă a omului de rînd, i-am dat haine frumoase şi maşină, casă şi iPhone, dar parcă niciodată omul n-a fost mai nefericit decît e astăzi, mai cuprins de disperare, de angoase şi depresii, mai lipsit de sens, de VIAŢĂ.

Condiţia umană e o ghicitoare şi niciodată nu s-a văzut mai bine asta decît astăzi cînd, după ce şi-a răspuns la atîtea întrebări şi rezolvat atîtea probleme, omul e mai gol ca niciodată sau cel puţin la fel de gol ca oricînd altcîndva. Singurul răspuns la ghicitoarea condiţiei umane e unul care, deşi dă impresia unei haine vechi şi uzate sau al unei cărări de mult abandonate, e singurul destul de serios încît să ne dea o rază de speranţă. E povestea unui prunc care s-a născut pe planeta asta acum două mii de ani şi care mai tîrziu, cînd a început să vorbească, a spus despre El însuşi că a creat tot ce există şi că a venit printre noi ca unul dintre noi ca semn suprem de prietenie al Creatorului faţă de creatură.

Nici istoria, nici ştiinţele, nici filosofia, pe scurt nimic omenesc nu poate pune nimic în locul acestui răspuns la ghicitoarea condiţiei umane. Asta pentru simplul motiv că în pruncul din Betleem ceva neomenesc a fisurat continuumul spaţiu-timp ca să ne deschidă o cale de scăpare, spre un alt fel de lume, un alt fel de univers. Unul mai bun, fără entropie. Căci după cum bine au observat Sartre şi toţi existenţialiştii, din universul ăsta nu există ieşire, orizontul ultim e moartea (a noastră şi a universului însuşi). Doar pruncul din Betleem, şi nimeni altcineva!, are suficientă greutate pentru face universul ăsta să se îndoaie şi să se fisureze. Nu degeaba simţea Handel nevoia să strige „Aleluia!”

Moon

When I was younger I was always unsatisfied seeing a movie in which there were no women. Of course, one may say that women make the film beautiful by their beauty. But it was not only the lack of beauty as such that was upsetting to me, rather it was the apprehension of the fact that humanity is not fully represented in that particular film. Indeed, because there were no women in the film, it may be said that half of humanity was missing, and arguably the most interesting one-anyway, the one which is more suitable for the aesthetic representation we call film.

But what about a movie in which humanity is entirely absent? Is such a movie possible? Moon is just such a movie, in which humanity is there only as a background and the movie is focused with two creations of humanity,  clones and artificial intelligence.

It may be interesting to observe that in a world in which there is no more room for God, humanity is playing God ever more frequently, that is in creating beings into its own likeness. Cloning and artificial intelligence have long since stopped being science fiction. Today we are only a few technical (maybe ethical too) issues away from  actually playing God, with no sacred borders being there to stop us anymore.

Moon is an amazing movie by the upcoming director Duncan Jones and starring Sam Rockwell. Kevin Spacey is also there as the voice of a robot designed to assist Sam. Seeing this movie I realized just how difficult it is to play God. I can’t even begin to imagine how difficult it must be to actually be God. The main problem with playing God is not creating life, but taking responsibility for your creation. As a creator, you are fully responsible for the unfolding drama of your creatures. This is what Moon is about, about the unfolding drama of humanity’s  biological creation.

Clones are biological organisms identical to a given human being but at the same time considered to be on a lower ontological level. They are living, but they don’t actually have a life, do they? How else are we to imagine a clone if we have created it for spare parts? The human’s being  primary quality is its uniqueness. But in cloning, that is in making a number of identical human beings, humanity is getting closer to the technological, were everything is replaceable, the very denial of uniqueness. But memory is what makes a soul, and self consciousness, and if you implant memory to a clone it will starting having a soul just as much as the one who implanted the memories. After that, treating it like a machine is nothing less than murder.

I think technology has enhanced our potential for tragic stories much beyond that of the ancient Greeks. If only they were here to write some good-old Greek tragedy starting from our modern realities. What else is the mind of a clone who has memories and is self-aware but at the same time knows it (or should I say he or she?) has no right to live, at least not as the creators do, if not the most tragic spectacle imaginable? This is not to say that children dying in our world is not tragic. But at least we know that we have to stop the killing of chidren. But what are we to do with a clone who looks us in the eyes reflecting in itself our own humanity, but a humanity that for it, as a clone, is forbidden?

One of the ironies of the film is that there is help for a clone, but that this help comes not from the creators but from another creation: the machines. Gerty is a robot who exists only to serve Sam, a clone. In order to  improve functionality humans have invented artificial intelligence, an improvement that allows a machine to go much beyond any pre-written program and to make its own “choices” that are optimal in a given context.  This “freedom” is what allows Gerty to help Sam, a creation of the humans-gods just like himself. A robot helping a clone against the humans who have created them both and thus becoming itself more…human. This is not just science fiction, this is nothing less than the materialization of a set of possibilities that are floating around us  as we speak. A new kind of drama is being born in our world these days, and with it a new kind of beauty. This is why, I argue, Moon is a movie that has spark of Homer into it. Let’s just hope that this God role-playing won’t be too much for us. I mean, it sure looks like we still have a lot to learn about being mere humans.

What’s the worst one can say about God

The worst thing one can say about God is that He rules the world. This is, I think,  the supreme blasphemy.

To say that God doesn’t exist or that He is not good (the first in all seriousness, the second maybe half serious, half joking), is not by far as outrageous as saying that He rules the world. By ruling I mean absolute control over everything that is happening. To say that God does not exist or that He is not essentially good, is to force reality into saying more than it is able to say. We do not see God, so concluding that He doesn’t exist is in a way based in empirical reality. Of course, it ignores the very real possibility that things we cannot see may actually exist.

We live a world in which the quantity of evil and suffering is about the same as the quantity of good and joy. To conclude that God is not good  (the similarity between God and good is quite striking in English, but of course this is not the case in other languages), assuming that the world is His creation, is as much in tune with empirical reality as it is to say that He does not exist. But it commits just as much the sin of overstatement.

The world may be very well be God’s creation, but have a head of its own, thus providing a gap between the Creator and the creation. If the world is bad, it does not have to necessarily mean its Creator is also bad. Only when affirming that God rules the world is one implying that God is evil. So to say that God rules the world, in the manner implied by His omnipotence, is much worse than saying that God is not good. If saying that God not good is something more than plain contradiction in terms, than it must mean that this bad god is not almighty, because otherwise the world would be entirely bad. A bad god who is also omnipotent would not allow the world to be good, not even for the fun of it. But an all powerful good God would allow the world to be bad. This is because good is good enough to allow its opposite to exist. But evil is not good enough for this.

Thus, saying that God rules this world is  to make Him responsible for every bit of insanity, injustice, evil and suffering that this world is drown into and, even worse, is to deny the most important thing in this universe and every conceivable universe: freedom. This world is a chaotic mixture of good and evil, circling in a chaotic not-so-merry-go-around. And in this chaotic movement fueled by freedom resides its mystery, its beauty and its justification.

Moartea

Toți știm, și în aceiași măsură, nu știm, ce e moartea. Știm pentru că o vedem peste tot în jurul nostru, dar nu știm pentru că noi înșine, ca subiecți capabili de experiență, n-o experimentăm niciodată. Gîndurile astea nu-mi aparțin, dar nici nu mai știu de unde le-am luat, anume că moartea nu face parte din experiena umană, deoarece moartea coincide cu încetarea oricărei experiențe umane, mai exact cu dispariția subiectului capabil de experiență. Poate moarte există, dar nu mai are cine să o experimenteze. La urma urmelor, nu e nimic prea sofisticat în ele și oricine ar sta să se gîndească ar ajunge ușor  la concluzia asta. De aici durerea, muțenia infinită pe care o simțim în fața morții. Ce sens să mai aibă cuvintele în fața a ceea ce reprezintă gaura neagră absolută a existenței?

Cei mai mulți oameni trăiesc fără să le pese de gaura asta neagră. Aceștia sînt fericiții săraci cu duhul sau cei care trăiesc în spatele perdelei de care vorbea Liiceanu, aceea care ține groaza metafizică a sfîrșitului departe de noi și ne lasă să ne bucurăm în fiecare zi de iluzia nemuririi. Sînt unii însă care trăiesc în umbra morții exact din momentul în care în ei s-a născut spiritul sau au devenit conștienți de ei ca sine. Aceștia în general sînt etichetați ca pesimiști, dar e limpede pentru toată lumea că realiști sau lucizi sînt etichete mult mai potrivite. Pesimismul presupune o distorsionare în rău a realității. Așa definit, cine ar mai îndrăzni să spună unuia îngrozit  de perspectiva morții că e pesimist? Ba din contră, cel îngrozit de moarte ar putea să-i spună celuilat că e naiv și..optimist, și ar avea dreptate, dacă definim optimismul ca o distorsionare înspre bine a realității. Un exemplu de pesimist Cioran, care încă din adolescență a fost obsedat de problema morții, pe care a încorporat-o în modul de a fi specific al adolescentului, gîndindu-mă aici la faptul că se juca cu cranii de mort prin cimitir ca și cum ar fi fost mingii de fotbal. Fără îndoială obsesia asta l-a făcut să scrie Despre inconvenientul de a te fi născut. De ce, adică, să fiu nevoit să dau ochii cu moartea, să simt groaza, cînd aș fi putut să mă bucur (sic!) de liniștea eternă a inexistenței.

Eu nu știu pe unde mă plasez în raport cu moartea. Poate, fiind creștin și avînd problema morții rezolvată, n-am privit-o niciodată cu adevărat în ochi și n-am fost niciodată îngrozit de ea așa cum poate fi îngrozit unul pentru care moartea e finalul absolut. Am fost odată față în fața cu moartea, cînd cei 90 de cai putere ai fostei mele mașini nu m-au ajutat deloc să fac o depășire în care imprudent mă angajasem, ca un începător în ale condusului ce eram. Din fericire, după ce am fost la mijloc între cel pe care îl depășeam și cel care venea din față, am scăpat doar cu oglinda și geamul șoferului spart. Îmi place să cred că asta a fost singura prostie pe care am făcut-o ca șofer (pentru cîinele care mi-a sărit în față și mi-a spart radiatorul și bara refuz să-mi recunosc orice fel de vină!), deși a fost destul ca să-l facă pe fratele meu mai mic să nu mai vrea să meargă cu mine cu mașina, căci era și el în mașină cînd s-a întîmplat. A mai mers totuși de cîteva ori, dar în general preferă să ia trenul care, are dreptate, are mult mai puține șanse să se lovească cu ceva venind din față.

Dar chiar și așa, ca unul incapabil să fie cu adevărat ingrozit de moarte deoarece crede că există o soluție chiar și la problema morții, am înțeles cîteva lucruri esențiale despre moarte . Tragicul și comicul sînt întotdeauna rude foarte apropiate, dar niciodată ca atunci cînd vine vorba de moarte, mai ales așa cum e văzută în lumea noastră. Toată lumea se teme de moarte, chiar dacă nu din tinerețe, ca Cioran, ci doar cînd sînt puși față în față cu ea. Groaza absolută își înfige la un moment dat ghearele chiar și în cel mai curajos muritor.

Dar, și de aici comicul !, pentru aproape toți oamenii din lume, cu neglijabila excepție a cîtorva umaniști exclusivi care nu cred în nimic și a unei mîini de creștini mai ciudați, despre care se spune că sînt foarte aproape de evrei, adică adventiștii, moartea e doar o transformare, nu un sfîrșit. Poate corpul a murit, dar spiritul s-a dus undeva. Acest undeva diferă de la o religie la alta, dar există ca atare în toate religiile. Concepția asta, cum mai spuneam și altă dată, golește moartea de orice conținut. Groaza absolută pe care o simțim în fața morții are sens doar dacă moartea e un sfîrșit absolut. Altfel e doar o neînțelegere. Dar, prin groaza absolută în fața morții care e o constantă universală a omenirii, eu, care nu sînt nici filosof, nici teolog și nu am nicio altă calificare care să îmi dea dreptul să fac astfel de afirmații, demonstrez că sufletul este muritor. Nu mai repet aici ce am dezvoltat altă dată mai mult, că nu avea niciun sens ca Dumnezeu să creeze un Univers material dacă adevărata împlinire a omului stă într-un rai imaterial etc. Nici că unitatea psiho-somatică a fiintei umane face orice încercare de a imagina că omul poate exista separat de trup ca o entitate spirituală dotată cu conștiință, să sune ca o poveste de adormit copiii. Ca să nu mai zic de comparația dintre Hitler și Dumnezeu în cazul în care povestea iadului veșnic e adevărată, și care decurge cu necesitate din doctrina nemuririi naturale a sufletului în momentul în care aceasta e acceptată, în care Hitler iese ca un îngeraș nevinovat în comparație cu un Dumnezeu diabolic care îngăduie chinul veșnic al unor frimituri de materie care au avut cîțiva ani la dispoziție să-și manifeste răutatea, dar care, uite, au fost de ajuns ca să le cîștige o pedeapsă veșnică.  Mă rezum la a-mi lăsa toată forța argumentului să atîrne în groaza de moarte.

Da, există o soluție la problema morții, dar e nevoie de o soluție doar în măsura în care ai o problemă. Însă moartea așa cum e înțeleasă în tot creștinismului, cu excepția adventiștilor, din cîte știu eu, și în restul religiilor lumii, cu excepția iudaismului, de asemenea din cîte știu eu,  e doar o metamorfoză în altceva, nu încetarea și negarea absolută a oricărui ceva. Dar tocmai pentru eu cred în absolutul morții, adică în moartea ca atare și nu ca o glumă proastă jucată formei existenței, pot să apreciez cu adevărat frumusețea soluției oferită de Creator:

Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Apocalipsa 21

Moartea, ca să închei, este o realitate, nu o iluzie și în niciun caz nu o minciună, după cum ne spun chiar tăirile noastre în fața morții. Soluția Creatorului este re-crearea universului astfel încît moartea să nu mai facă parte din ordinea naturală a lucrurilor, așa cum este în universul ăsta.  Și totodată doar pentru că moartea e reală are sens învierea morților, această vorbă destul de goală de sens pentru aproape toată lumea, dar  pe care o s-o auzim destul de des, acum că vine Paștele.