Aleluia!

http://gizmodo.com/5859027/this-astounding-orbital-time-lapse-will-blow-your-brains-out-in-space

Înainte de a citi mai departe, te rog să dai click pe linkul de mai sus. E cadoul meu de Crăciun pentru orice rătăcit care ajunge pe blogul meu, dar în primul rînd pentru cei cîţiva  care mă vizitează mai des.  Linkul de mai sus  oferă o privelişte atît de frumoasă încît ţi se înmoaie genunchii, dacă eşti mai sensibil. Nu doar că e foarte frumoasă, dar priveliştea de mai sus e extrem de semnificativă pentru condiţia noastră de oameni moderni. Astăzi, ca niciodată înaintem, avem posibilitatea să ne vedem propria lume din afară. Şi nu mă refer doar la imaginile uluitor de frumoase de pe orbită, ci la imaginea despre lume pe care ne-o arată ştiinţele naturii, despre noi ca entităţi biologice şi psihologice, despre societate, adică despre modurile infinit de variate de funcţionare ale omenescului şi aşa mai departe. Ca s-o spun într-un cuvînt: un ochi ne observă din exterior! E propriul nostru ochi, e ceea ce ne face moderni.

Şi totuşi, astăzi ca niciodată înainte, sîntem dezorientaţi şi ne ia ameţeala. În cuvintele lui Nietzsche, nu mai există sus şi nu mai există jos, nici stînga nici dreapta. Poate de la un exces de vedere? Am reuşit să obţinem imagini din spaţiu ale planetei, dar asta doar după ce am adus-o pe marginea dezastrului (avem potenţial nuclear să o distrugem de şapte ori). Prin alimentaţia şi medicina modernă, am reuşit să creştem speranţa de viaţă a omului de rînd, i-am dat haine frumoase şi maşină, casă şi iPhone, dar parcă niciodată omul n-a fost mai nefericit decît e astăzi, mai cuprins de disperare, de angoase şi depresii, mai lipsit de sens, de VIAŢĂ.

Condiţia umană e o ghicitoare şi niciodată nu s-a văzut mai bine asta decît astăzi cînd, după ce şi-a răspuns la atîtea întrebări şi rezolvat atîtea probleme, omul e mai gol ca niciodată sau cel puţin la fel de gol ca oricînd altcîndva. Singurul răspuns la ghicitoarea condiţiei umane e unul care, deşi dă impresia unei haine vechi şi uzate sau al unei cărări de mult abandonate, e singurul destul de serios încît să ne dea o rază de speranţă. E povestea unui prunc care s-a născut pe planeta asta acum două mii de ani şi care mai tîrziu, cînd a început să vorbească, a spus despre El însuşi că a creat tot ce există şi că a venit printre noi ca unul dintre noi ca semn suprem de prietenie al Creatorului faţă de creatură.

Nici istoria, nici ştiinţele, nici filosofia, pe scurt nimic omenesc nu poate pune nimic în locul acestui răspuns la ghicitoarea condiţiei umane. Asta pentru simplul motiv că în pruncul din Betleem ceva neomenesc a fisurat continuumul spaţiu-timp ca să ne deschidă o cale de scăpare, spre un alt fel de lume, un alt fel de univers. Unul mai bun, fără entropie. Căci după cum bine au observat Sartre şi toţi existenţialiştii, din universul ăsta nu există ieşire, orizontul ultim e moartea (a noastră şi a universului însuşi). Doar pruncul din Betleem, şi nimeni altcineva!, are suficientă greutate pentru face universul ăsta să se îndoaie şi să se fisureze. Nu degeaba simţea Handel nevoia să strige „Aleluia!”

Avatar

Da, e adevărat că Avatar se  vede cu casa închisă zilele astea la IMAX în Cotroceni Afi Palace, sau cum îi zice.. Azi am plecat de la serviciul cu gîndul să trec pe la IMAX doar ca să mă conving cu ochii mei de ce auzisem, anume că nu mai e niciun loc liber, nici măcar la spectacolele de la prinz. Ajung la casa de bilete, după ce mă minunez de noua catedrală ridicată în religia consumerismului, care e, recunosc, impresionantă (mă refer la mall-ul ăsta, pentru cine nu și-a dat seama), și întreb dacă sînt locuri la Avatar pe IMAX. Mai era unul singur, unul dintre  cele mai bune locuri din sală. Deși aș fi preferat să văd filmul ăsta cu prietenii, n-am putut rezista tentației, așa că am cumpărat biletul ăla și am văzut filmul. Mai ales că nu mai e niciun loc liber pînă pe 27, așa mi-a spus tipul de la bilete. E prima dată în viața mea cînd cumpăr ultimul bilet rămas la un film.

Despre filmul ăsta nu se poate vorbi, trebuie văzut. Și trebuie văzut neapărat pe IMAX. Uite cum stau lucrurile: cine vrea cu adevărat să facă treabă, o să vadă filmul ăsta pe IMAX. Chiar dacă nu e din București. Eu cred că după cum bucureștenii pleacă din oraș să vadă muntele, marea etc, așa ar trebui să vină restul țării în București ca să vadă Avatar pe IMAX. Merită mai mult decît  o excursie în Grecia, îi spuneam unui văr încercînd să-l conving. Aline, dacă citești rîndurile astea, fă-ți un cadou de Craciun și vino la București să vezi filmul ăsta! Ah, uitasem, de Crăciun nu se poate, nu ma sînt locuri. Dar vino măcar la anu’ , vino cînd vrei tu, numai să vii!  Filmul se poate vedea, în cel mai rău caz, și pe un ecran 3d obișnuit, dar asta ar însemna să nu te respecți. În orice caz, nu e cel mai rău mod de a vedea filmul. Pentru că mai sînt unii, unii pe care nu pot să-i înțeleg oricît m-aș chinui și cărora mă abțin cu greu să le pun o etichetă usturătoare, care iau filmul de pe internet și îl văd ca vai de mama lor. E clar, filmul e filmat din sală, că încă nu a apărut altă versiune pe internet. Dar chiar dacă ar fi o versiune HD, bluray, orice, tot ar fi o mare tîmpenie să vezi filmul ăsta acasă. Sincer, mi-e milă de oamenii care fac asta!

Acum, recunosc și eu că IMAX-ul nu e chiar experiența ecstatică pe care mi-o imaginam eu din auzite. Auzisem multe lucruri despre IMAX și în imaginația mea luaseră dimensiuni hiperbolice. Că tot veni vorba de dimensiuni, ecranul nu e așa de mare pe cît credeam. Dar e mare, mult mai mare decît orice alt ecran de cinema. Iar imaginea…imaginea e delectare pură! Acuma, nu e mereu pură, că se mai întîmplă și lucruri impure pe ecran. Diferența față de un ecran 3d obișnuit, în care ai impresia că lucrurile din film plutesc prin sală, este că experiența IMAX te face pur și simplu parte din ce vezi pe ecran, te introduce acolo, te scufundă în fluxul vizual. Pe scurt, IMAX-ul face ca totul să pară cît se poate de real. Dar, oricît aș povesti eu, degeaba. Experiența asta trebuie trăită, și vă asigur că nu există un film mai bun pentru a vedea ce poate oferi IMAX-ul decît Avatar.

Povestea te prinde atît de bine încît la un moment dat uiți că ești la IMAX, adică nu te mai interesează atît de mult CUM se vede, pentru că ești extrem de preocupat de CE se vede. Sigur, are și el minusurile lui, nimeni nu e perfect, nici măcar Cameron. Cu toate astea, filmul te ține în scaun, cu sufletul la gură, aproape trei ore. Uneori, dacă ești mai sensibil, așa ca mine, ochii ți se umezesc, fără să știi prea bine de ce. Imaginile sînt atît de frumoase, lumea din Avatar este atît de minunată, încît te trezești că oftezi și că ochii aproape îți lăcrimează. Noroc că ai ochelari la ochi și nu te vede nimeni.

Oricum, trebuie să spun că lumea din Avatar nu e foarte originală. Toată filosofia din spatele filmului e un amestec de animism, panteism, reîncarnare sau transmigrație și alte cîteva isme specifice religiilor orientale. Mama Pămînt sau Gaya, spiritul pămîntului, e propusă de Cameron ca o divinitate tocmai bună de venerat. Dacă ne amintim că el, Cameron, e cel care s-a lăudat că a găsit mormîntul lui Christos, ceea ce echivalează cu a da lovitura de grație creștinismului, căci creștinismul stă sau cade în funcție de faptul dacă Christos a fost sau nu un simplu om,  faptul că în filmul ăsta aduce la viață  o divinitate orientală, devine ușor de înțeles. Și cu toate astea, cred că și un creștin poate să-i treacă cu vederea asta, pentru că filmul e mult prea frumos. Te face să te gîndești că toată lumea nostră, bazată pe tehnologie și exploatarea siluitoare a naturii, e de fapt o direcție greșită, că un alt stil de viață e posibil, unul în armonie cu natura și totodată infinit mai plin de satisfacții decît așa numita noastră modernitate bazată pe tehnologie.

În concluzie, Avatar e o experiență complexă și completă, una care te face să mulțumești IMAX-ului că există.