Acasă

E foarte ușor astăzi să uiți de acasă. Să uiți că mai ai casă. Că mai există sub soare un loc anume, și doar unul, care doar el singur e acasă. E foarte ușor astăzi să te simți peste tot acasă. Și cînd  acasă e peste tot, nu mai e nicăieri. Sau cel puțin așa sînt eu, dacă mă cunosc vreun pic. Și nu e deloc sigur că mă cunosc vreun pic.

Nu mi-am mai vizitat de mult propriul blog. Nu uitasem de el, dar îl împinsesem în anumite zone ale conștinței mele de unde abia dacă mai lumina ca o lumînare slabă, aproape să se stingă. M-am întors la el în seara asta și, la lumina lumînării, i-am văzut paragina și pînzele de păianjen atîrnînd pe la colțurile tavanului și m-a cuprins dintr-o dată melancolia.

Sînt obligat să recunosc că trebuie să existe o legătură între reîntoarcerea mea pe blog și reîntoarcerea mea acasă. Uitasem că mă simt ca acasă aici și că e bine să fii acasă. Dacă n-am mai scris aici e din același motiv pentru care am plecat de acasă, anume pentru a cuceri lumea, sau  cel puțin o lume mai mare decît acasă și respectiv mai mare decît blogul ăsta. Garsoniera asta mică din Ferentariul acesta metaforic în care locuiesc. Voiam un palat în Cotroceni. Și încă mai vreau. Mă bucur că mă întorc acasă dar știu că e aproape accidental că mă întorc acasă și mai ales în trecere. Nu pot să rămîn definitiv acasă și cine mai poate astăzi să fie fericit rămînînd acasă?

N-o să mai scriu  aici la fel de des ca altă dată, dar o să mai scriu,  și o s-o fac cu același fel de dragoste cu care te întorci acasă. Și chiar dacă o să mă mut în vreun palat în Cotroceni vreodată, o să mă întorc mereu aici ca să scriu și să mai curăț pînzele de păienjeni de prin colțurile tavanului.