O întîmplare funny

Exista lucruri care sint funny nu pentru ca sint amuzante ci pentru ca au o anumita calitate, o aura de neobisnuit, de oh-uite-cît-de-ciudat-s-au-aliniat-stelele, o micro-coincidența care în ciuda microcității ei este cosmică. Pe scurt, ceva e funny cînd din acel ceva stralucesc, mai puternic sau mai slab, razele unei coincidente cosmice. Dacă e funny, nu înseamnă că nu poate fi și altceva, mai mult decît funny. Poate. Dar acum ne interesează doar ce înseamnă că ceva e funny.

 

Exemplu de poveste funny. Pe 7 noiembrie eram în Atocha, probabil cea mai mare stație din Madrid, citind Childhood’s End the Arthur C. Clarke. Chiar înainte să mă urc în tren citeam un pasaj în care extratereștrii atotputernici și binevoitori care veniseră din senin peste no si care voiau cu orice pret sa repare lumea noastra, au interzis tot răul de pe fața Pămîntului, inclisiv coridele din Spania. O coridă era gata să înceapă în Madrid, în ciuda poruncilor extraterestre că aceste jocuri barbare trebuie să înceteze, cînd mulțimea de spectatori avizi de sînge a fost lovită de ceva invizibil și absolut neviolent dar care a pus odată pentru totdeauna capăt coridelor din Madrid și din toată Spania. Deși eram în Spania de cîteva luni bune în momentul pe care-l povestesc acum, nu stăteam în Madrid și ajungeam de fapt destul de rar în centrul orașului, de exemplu unde eram acum cînd citeam pasajul despre care e vorba. Deci mi s-a părut interesant că, uite, citesc despre o coridă din Madrid chiar în momentul ăsta în care…sînt în Madrid. Pe o scală de la unu la zece a intensității fiorului de wow care m-a traversat din cap pînă în picioare atunci, ăsta avut cam 2, deci nimic ieșit din comun de ațîțător pentru sufletul meu, ca să nu mai zic pentru al altcuiva. Doar că povestea nu se oprește aici. La doar cîteva ore, eram în Mejorada del Campo, unde mi-am petrecut toata vara (ce vară!), vorbind pe Skype cu prietenul meu din Alaska. După vreo oră pe Skype cu el, m-am apucat să citesc din nou din aceeași carte din care citisem mai devreme în Atocha. Dupa vreo cinci minute de lectură dau peste un pasaj în care cineva sosește la o petrecere dată în casa cuiva care locuia la marginea junglei, tocmai din…Alaska. Momentul în care personajul respectiv coboară din vehiculul zburător din viitor si este lovit de zăpușeala din junglă a fost și pentru mine o lovitură destul de puternică, poate la fel de puternică ca șocul resimțit de cineva care experimentează o trecere bruscă de la aerul uscat și rece al Alaskai la cel mai puțin uscat și mai puțin rece al junglei. Dacă intensitatea primei brize cosmice fusese de 2, asta era deja de 5. Știi ce zic? (Se zice că cine se prostește rămîne așa- știu cîteva cazuri- sper să nu fiu și eu unul dintre ele). Așadar pala asta îmi tulburase ceva mai mult apele sufletului și eu încă eram pierdut în contemplarea valurilor de la suprafața lor, probabil cu un semi-zîmbet tîmp pe față, cînd a răsunat a treia și cea mai puternică notă din acest cîntecel funny. După ce vorbesc cu prietena mea (de la momentul respectiv) la telefon, mă urc în mașină și plec înspre Coslada. Ajung în Plaza San Pedro y San Pablo și în timp ce o aștept să coboare mă apuc să citesc. Știu din experiență că așteptarea mea s-ar putea să nu fie scurtă. Ma afund din nou în sufletul cărții care mă învăluie instant, ca și cum n-aș fi plecat niciodată de acolo, și mă trezesc la o petrecere, cea la care venise tipul din Alaska, la care fac imediat cunoștință cu o virtuoză (nu sînt sigur de acest feminin, și nici the world wide web nu ma ajută în momentul ăsta) a viorii. Moment în care mi-a căzut partea de jos a maxilarului. Cum se cheama? Mandibula, așa. Pentru că prietena mea, sub al cărei balcon așteptam, era ea însăși o virtuoză a viorii. (Adică, ea este o virtuoză a viorii, trecutul precedent era pentru altceva.)

Fiecare dintre aceste secvențe avea deja în ea însăși o adiere funny, dar puse cap la cap într-un lanț semantic desfășurat într-un inteval de cîteva ore și pe o arie cu raza de vreo 30 de kilometri, reprezintă pentru mine cea mai bună ilustrare la care pot să mă gîndesc acum a acestei arome exotice a realității pe care în lipsă de un cuvînt mai bun o numim (eu și cine se mai joacă jocul ăsta), funny.

Scriu și uite că în urma mea răsare sensul. De cinci ani.

Pînă acum un an, doi, credeam că tot ce se întîmplă e la voia întîmplării. Recent am înțeles că lucrurile sînt un pic mai complicate decît atît. N-am trecut în extrema cealaltă unde tot ce miscă a fost prescris într-un scenariu cosmic atotstiutor, dar am înțeles că există un sens care apare și se desfășoară în lucruri, în toate lucrurile, după niște legi misterioase și frumoase. Poate și faptul că, înainte de a crede acest lucru, mi-am ales ca subtitlu al blogului scriu și uite că în urma mea răsare sensul, face parte din această ordine misterioasă și caracterizată de ordinea superioară de care vorbeam.
Un alt exemplu. Astăzi vorbeam cu cineva necunoscut dar care mi-a citit blogul. Și-mi spunea că n-am mai scris de mult. Am zis, bine, o să scriu ceva chiar azi. Mi-am neglijat blogul în ultima vreme nu pentru că nu mai îmi pasă de scris, ci tocmai d-aia, pentru că îmi pasă de scris mai mult decît niciodată. Deschid pagina blogului și acolo găsesc un mesaj de la WordPress care mă felicita că am împlinit cinci ani cu ei. Tocmai azi cînd cineva îmi sugera să mai scriu și m-am hotărit și eu să mai scriu. Desigur că nu e nimic nefiresc aici sau nici măcar extrem de improbabil, dar e ceva frumos. Și sensul este tocmai frumusețea care ia naștere în jurul nostru pe măsură ce trăim, înflorind ca o floare sau ca mii de flori, frumoase sau urîte, hrănitoare sau otrăvitoare, eterne sau demonice și criminale, în funcție de melodiile cîntate de noi. Pentru că, fie că scriem sau nu, toți trăim și în urma noastră răsare sensul.

Nici nimicul nu mai este ce era odată

La un moment dat, oamenii inventaseră o substanţă despre care credeau că umple spaţiul şi pe care o numeau eter. Pînă la urmă, experimentele au arătat că eterul este un concept fără corespondent în realitate, adică science-fiction. El a fost înlocuit de conceptul de vid: acolo unde se termină atmosfera, în spaţiul cosmic, e vidul. Adică nimic. Căci vidul e nimic şi nimicul e vid. Sau nu e aşa?

 

Cînd spunem vid, avem senzaţia că ne referim totuşi la ceva, chiar dacă intenţia cuvîntului este de a exprima nimicul. Gîndirea e pîndită la tot pasul de paradoxuri, şi de fiecare dată cînd încercăm să gîndim nimicul sau infinitul sfîrşim în paradox.  Bunul simţ ne spune totuşi că nimicul este nimic, că, adică, vidul este nimic şi  cu asta basta!

Doar că ştiinţa e cel mai mare duşman al bunului simţ, căci, între noi fie vorba, mi se pare chiar că ştiinţa şi-a luat încercarea de a face de rîs bunul simţ ca maximă prioritate. Mă refer aici la ştiinţă în general şi vreau să spun că realitatea pe care ne-o arată ştiinţa e întotdeauna altfel decît credeam noi, adică bunul simţ.

Este în ştiinţă un domeniu unde chestia asta are o amploare maximă, şi anume fizica cuantică. Mecanica cuantică, care se ocupă cu comportamentul (foarte deviant) al particulelor elementare (subatomice), ne descoperă o realitate care sfidează cu neruşinare bunul simţ. Asta în cuvintele mele. În cuvintele ştiinţei: mecanica cuantică este contraintuitivă în cea mai mare măsură.

Un exemplu de astfel de sfidare flagrantă a bunului simţ este ceea ce în mecanica cuantică este numit superpoziţie. Ce e asta? În realitatea de zi cu zi, un obiect poate să ocupe doar o poziţie în la un moment dat. El poate să ocupe două poziţii diferite, dar la momente diferite în timp.  La nivel cuantic, însă, un obiect subatomic poate să fie în poziţia A şi în poziţia B în acelaşi timp. Nu doar că este în poziţia A şi B în acelaşi timp, dar ocupă şi toate poziţiile dintre A şi B. În acelaşi timp. Dacă asta nu face să vă stea mintea în loc de mirare, înseamnă că nu reuşesc să transmit nimic prin scris şi ar trebui să mă apuc de cîntat. Manele, eventual, pentru că la altceva nu aş fi bun. Dar pe cine păcălesc eu, nu aş fi în stare să cînt manele. E nevoie de talent şi pentru alea.

Aşadar, ăsta e un exemplu de sfidare a bunului simţ. Dar ceea ce mie mi se pare exemplul ultim de sfidare a bunului simţ, este tot o predicţie a mecanicii cuantice, şi anume aceea că vidul nu este de fapt vid sau gol sau nimic. Vidul, departe de a fi gol sau nimic, colcăie cu ceea ce fizicienii numesc particule virtuale. Adică particule care apar din senin (sau din nimic, orice ar fi şi nimicul ăsta de gradul doi din care apar chestii în nimicul de gradul unu), pentru o foarte, foarte scurtă bucăţică de timp, şi care se întorc de unde au venit, adică din nimic. Asta era predicţia, care a fost recent confirmată de un experiment în care fotoni au fost creaţi din nimic, în laborator, despre care puteţi citi aici.

Pentru că deja am scris prea mult, o să mai spun doar că, uite domne, nici nimicul nu mai este ce era odată!

 

 

Melancholia sau voluptatea sfîrşitului

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.