Ce nu se vede

A fost odată ca niciodată o vreme în istoria omenirii cînd ceea nu se vedea era mai real decît ceea ce vedea. Astăzi, real este doar ce se vede. Definiția oficială a realității în modernitate este că real este ceea ce se vede sau, puțin mai pretențios, că este accesibil empiric. Dacă definiția asta este un rezultat al triumfului științei sau triumful însuși al științei este un rezultat al acestei definiții, e o întrebare deschisă. Oricum ar fi, cert e că știința a deplasat accentul realului de la ceea ce nu se vede la ceea ce se vede, în asemenea măsură încît un principiu fundamental al modului modern de a ne raporta la realitate este că ceea ce nu se vede, nu există. Sau, în orice caz, cel mai probabil nu există. Vezi de exemplu cazurile extreme și comice, dar care ilustrează foarte bine zeitgeistul modernității în privința asta, al lui Dawkins care scria în The God Delusion că, dacă Dumnezeu există, ar trebui să putem să-l vedem cu un telescop (nu folosea chiar cuvintele astea, dar asta era ideea).

500x_custom_1281039032475_atom-electrons

Zilele astea citeam un articol în Scientific American despre ce se mai întîmplă pe la CERN, despre cum se mai prezintă Modelul Standard și alte chestii legate de lumea particulelor subatomice, cînd iată ce mi-a trecut prin cap. Știința ne-a dus, într-adevăr, de la invizibil la vizibil, doar că acum știința însăși ne duce înapoi la invizibil, printr-un proces care, pentru mine, e cea mai mare ironie din istorie. Iată de ce am ajuns la concluzia asta, care, desigur, e mai degrabă poetică decît științifică, dar în orice caz, dat fiind că pe blogul meu sînt stăpînul absolut, pot să amestec cum vreau știința cu poezia. Încă din Antichitate oamenii, mai exact grecii, au avut intuiția atomului ca ultimă cărămidă a realității, adică chestia din care toate celelalte chestii sînt făcute. Zic intuiție pentru că pe atunci nu putea nimeni să analizeze propriu-zis atomul. Abia la începutul secolului XX a fost descris în detaliu, doar că odată ce a fost descris, s-a văzut limpede că de fapt atomul nu era deloc ultima cărămidă a realității, că și el era făcut din alte chestii mai mici decît el, mai exact un nucleu, format din proton și neutron, și electroni care gravitează în jurul atomului.  Atomul e mic, inimaginabil de mic. Dar chestiile din care e făcut atomul sînt, firește, și mai mici. Atît de mici încît electronul nu are propriu-zis mărime, ci e considerat un punct. Dar lumea nu se termină, adică nu începe, cu electronii, protonii și neutronii. Știința a crescut și ne-a arătat că și ele sînt făcute la rîndul lor din alte particule, și mai mici, numite quarci. Quarcii ăștia sînt de multe feluri (ciudați/strange, fermecați/charm și alte feluri), și în afară de qarci mai există o grămadă de alte particule care aparent nu au nici un rost pe lume, în afară de acela de a dureri de cap Modelului Standard. Deja quarcii sînt atît de inconceptibil de mici încît spațiul pare să fie o chestie cu totul nepotrivită pentru a-i descrie, doar că nici ei nu sînt cărămida fundamentală a realității. Se pare că și ei sînt făcuți din altceva, niște chestii numite preoni, care la rîndul lor ar fi făcute din pre-preoni și așa mai departe. Teoria care pare să explice cel mai bine în momentul de față din ce sînt făcute toate chestiile, este teoria Super Corzilor, o teorie care spune că de fapt tot ce există ar avea la bază niște chestii care vibrează pe diferite frecvențe, frecvențe care determină caracteristicile particulelor din care e făcută lumea. O simfonie cosmică în care muzica nu are doar valoare estetică, ci una cît se poate de pragmatică, adică o muzică care este nici mai mult nici mai puțin decît Creație.

Bun, dar ce anume vibrează? Deja quarcii erau mult prea mici pentru a mai putea fi imaginați în spațiu. Dar preonii și pre-preonii? Super-corzile, atunci, sînt mai invizibile decît tot ce și-a putut vreodată imagina omul ca invizibil. Nu doar că nu putem să le vedem azi, dar sînt invizibile în principiu, după orice definiție am da vizibilității sau invizibilității. Și acum putem să vedem mai bine ironia despre care vorbeam, anume că știința ne-a furat invizibilul doar ca să ne aducă înapoi la el, doar ca să ne aducă aminte că la început a fost invizibilul, că vizibilul nu e decît o manifestare, mai degrabă sărăcioasă, a invizibilului (pentru că super-corzile astea au nevoie de vreo 13 dimensiuni ca să existe, spre deosebire de orice chestie vizibilă, care n-are nevoie decît de trei dimensiuni spațiale și una temporală).

Dilema bloggerului

Cînd îţi faci blog, devii un fel de mic domn stăpîn pe moşia lui. Tocmai citeam un articol care prezenta un studiu conform căruia internetul nu contribuie aşa de mult la democratizarea opiniei cum argumentau unii. Adică, şi pe internet se formează cam aceleaşi relaţii de putere ca în alte situaţii. Pe un forum, de exemplu, unii o să fie mai ascultaţi decît alţii din alte motive decît cele care ţin de calitatea argumentării lor.

Totuşi, pe un forum toate opiniile sînt în principiu egale. Există un moderator care are grijă să nu existe atacuri la persoană şi limbaj prea colorat şi care ar trebui să fie imparţial. De multe ori nu e pentru că i se urcă puterea virtuală la cap. Un blog, în schimb, deşi e public, e proprietatea cuiva, deci e de fapt privat. Cînd vii la mine pe blog, e ca şi cum ai veni în locuinţa mea unde pot să te şi împuşc dacă mă simt ameninţat.

Nu ştiu dacă şi-au pus şi alţii problema asta, dar eu am primit recent un comentariu pe blog care m-a făcut să simt ceea ce am numit aici dilema bloggerului. Cum să reacţionezi cînd primeşti comentarii care nu doar sînt atacuri la persoană, adică nu au niciun fel de argumentare decît cea ad hominem, dar sînt şi jignitoare şi încalcă regulile oricărui bun simţ?
Fiind stăpîn absolut (un fel de Dumnezeu pe blogul meu) pot să mă prefac că nu a existat comentariul respectiv şi să nu-l aprob. Dar conştiinţa asta a mea păcătoasă nu mă lasă să fac asta. Dar înainte să merg mai departe, să vedem despre ce e vorba. Iată comentariul pe care l-am primit acum vreo două zile de la un om supărat la postul meu Dumnezeul lui Darwin:

Prin posturile tale, reusesti performanta de a fi simultan la fel de plictisitor ca un popa si la fel de lipsit de solutii ca un psiholog.

Sa-ti spun si de ce: abordezi subiectul cu niste preconceptii bolnave de baiat de altar complexat (care incearca sa-si demonstreze in subconstient ca el nu e prost , ca poate trai si cu faptul ca nu a dat la poli), astfel incat stiu de dinainte la ce concluzie vei ajunge. Doi la mana, in probleme stiitifice backgroundul tau e firav , esti ca o cladire fara o fundatie stabila. Nici nu stiu de unde sa incep , ca n-ai expus nici un argument logic.
Din ce inteleg eu, genele sunt susceptibile la influenta cuantica pentru ca „sunt foarte mici” ??? Ei si? Ce mi-e asta , ce mi-e teoria stringurilor, tot aceeasi gargara. In recombinarea genomica, cromozomii sunt mereu aranjati in junctiuni complementare. Daca era haos microscopic cum zici tu , poate alelele alea care te-au facut pe tine credincios s-ar fi suprapus cu partea cortextului cu care iti misti mana.

Nu cred ca multi din cei care te citesc prima data mai revin si a doua. Si sincer, cu materialul asta cred ca nici nu agati prea mult , poate doar poete care-s anul i la filozofie. Stick to social „sciences” ,my friend.

O să încerc să fiu şi eu la fel de supărat ca anonimul meu comentator (comentariile josnice au întotdeauna nevoie de mantaua anonimatului). În primul rînd, supăratul nostru stăpîneşte foarte problematic abilitatea elementară a cititului. Dar asta nu-l împiedică să încerce scrie, activitate ceva mai complexă decît cititul. De ce spun asta? Pentru dl. supărat nu observă că eu doar mă refeream la cartea lui Miller şi o puneam în relaţie cu un articol citit recent. Deci ideea că evoluţia ar fi influenţată de evenimente din lumea cuantică nu îmi aparţine mie, ci lui Miller. După cum scrie, supărăciosul nostru e biolog, aşa că ar trebui să ştie cine e Miller.

Apoi, mă acuză că nu am o fundaţie ştiinţifică stabilă. Aş adăuga nu doar că nu e stabilă, dar nu am deloc aşa ceva. Din cîte ştiu, n-am încercat să public niciodată în vreo revistă de specialitate. Dacă mai scriu despre ştiinţă pe blog, n-o fac din nostalgia de a nu fi dat la politehnică (în orice caz, acolo nu se face ştiinţă domnule supărat, acolo se produc ingineri!), ci datorită unei curiozităţi naturale în legătură cu Universul ăsta minunat în care trăiesc.
Nu pot să nu mă întreb cît de stabilă e fundaţia ştiinţifică a unui om care numeşte teoria stringurilor (pe româneşte teoria corzilor sau pe engleză string theory) gargară. Ar trebui să o aibă mai solidă decît a lui Hawking care din cîte ştiu nu crede despre teoria corzilor că ar fi doar gargară.
Mi se spune apoi să mă limitez la ştiinţele sociale, unde „ştiinţe” este pus între ghilimiele pentru a se sugera că ştiinţele sociale nu sînt deloc ştiinţe. Acum, i-aş spune supăratului că fizcienii spun acelaşi lucru despre biologie. Pentru fizicieni, doar fizica e ştiinţă. Şi au într-un fel dreptate pentru că fizica este cea mai elementară ştiinţă, are ca obiect elementele cele mai ultime (sic) din întreaga realitate disponibilă empiric. Pentru un fizician, biologia nu e o ştiinţă, ci un fel de istorie naturală. Dar spune-i asta biologului şi o să se supere maxim. Ştiinţele sociale au crezut odată că pot folosi metodele ştiinţelor naturale, dar recent şi-au dat seama că nu e o direcţie prea înţeleaptă. În orice caz, a spune că ştiinţele sociale nu sînt ştiinţe, înseamnă a da dovadă de cea mai crasă ignoranţă. Căci ştiinţă nu este doar ceea ce se petrece într-un laborator şi poate fi prezentat sub formă de formule matematice, ci orice demers care are un obiect bine determinat şi o metodologie adecvată pentru investigarea respectivului obiect. Dacă supăratul vrea să sugereze că psihologia, sociologia, antropologia, economia şi istoria nu sînt ştiinţe, treaba lui. Dar eu simt că pierd vremea luînd în serios pe cineva de felul ăsta.

În final, supăratul face pe sociologul naiv, ştiinţă pe care tocmai o expediase, şi schiţează un profil demografic al vizitatorilor mei. Ce să zic…studentele de la filosofie anul unu nu sînt cel mai prost segment de populaţie posibil, deci e şi asta o performanţă.

Dar bineînţeles că pierd vremea luînd în seamă un astfel de comentariu! Dacă am făcut-o, am făcut-o nu pentru anonimul supărat, ci pentru dilema mea. Ce să fac cu atotputernicia mea virtuală? Dacă sîntem în situaţia în care sîntem acum, sîntem pentru că Dumnezeu n-a vrut să expedieze răul deşi ar fi putut. L-a luat în serios. Dacă am vreo urmă de conştiinţă, singura chestie despre care se poate spune că e supraomenească în om, aceasta îmi spune că nu pot să mă prefac că n-am primit comentariul respectiv, oricît de puţin ar fi meritat acesta să fie luat în seamă.

Dacă sînt plicticos ca un popă şi lipsit de soluţii ca un psiholog (foarte bine alese exemplele, îi recunosc asta supăratului), rămîne să decidă studentele anul 1 de la filosofie care mă citesc cu pasiune.