I’m an alien in…Alaska

Undeva în hîrtiile mele de imigrant scria cam aşa ceva: the alien has to do  cutare şi cutare. The alien eram eu, desigur. M-am întrebat atunci cum de nu s-a găsit  în bogata limbă engleză, căci engleza chiar e cea mai bogată limbă din lume, adică are cele mai multe cuvinte, un cuvînt mai bun decît alien pentru imigranţi. Sau, mă gîndesc acum, poate au folosit alien tocmai pentru că eu nu sînt chiar un imigrant, ci doar un profesionist cu viză de lucru pe un termen determinat. Adică, nu sînt un străin în proces de americanizare, ci un străin care a venit aici cu o treabă și care trebuie să rămînă străin.

Deci deşi m-am mutat în America, nu înseamnă că sînt american. Ca să fiu american, ar trebui să am cel puţin green card. Dar nici dacă aş avea green card nu aş fi american. Să devii american e un proces lung şi anevoios. Aş putea să devin american peste noapte(a nunţii) dacă mă însor cu o americancă. Asta din punct de vedere birocratic. Dar ce înseamnă să devii american în sens nebirocratic, adică de fapt, nu de drept ? Desigur, e un process care nu se poate întîmpla peste noapte, indiferent cu cine te-ai însura. Şi pentru că nu e vorba de un process validat birocratic, validarea e de cu totul altă natură şi trebuie căutată în altă parte decît la stat.  Poate la ceilalţi americani, care te recunosc drept american, poate la tine însuţi, care într-un final ajungi să te simţi, stînd faţă în faţă cu tine însuţi în oglinda celor mai superioare foruri interioare, şi să te simţi american.

Să fie limpede: eu nici  măcar nu visez să fiu american. Visul meu e să locuiesc în Stockholm sau în Copenhaga, şi să merg la fiecare cîteva luni în România. Dar pentru că cele mai multe visuri sînt făcute  ca să fie spulberate, habar n-am încotro o să mă bată de fapt vîntul. Pentru că vîntul e principalul meu motor existenţial, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Ştie el mai bine. Deci chiar dacă acum nici nu-mi doresc şi nici nu mi pare probabil că o să devin vreodată american, n-am de unde să ştiu ce vînturi o să mă bată. Poate niciunul. Dar pînă una alta şi în orice caz nu strică să mă întreb ce e un american şi cum se devine unul. Măcar de curiozitate.

Fericire într-o seringă

Aş vrea să locuiesc în Copenhaga, Stockholm sau Oslo. După mine, this is as close to heaven as an earthly city can get (pur şi simplu nu puteam să spun chestia asta în română).

Oslo, August 31st e un film norvegian care din cîte am auzit a cîştigat TIFF-ul de anul ăsta. Asta n-are mare importanţă,  ce contează e că filmul ăsta mi-a atins atîtea corzi sensibile încît în timp ce mă uitam la el mă simţeam ca o orchestră ce interpretează o simfonie. O simfonie tragică, disperată, noir, poate a la Mahler, dar o simfonie în orice caz şi încă una foarte frumoasă, aproape sublimă.

Filmul ăsta m-a făcut să vibrez pentru că am fost mai mult de o singură dată în poziţia celui care încearcă să convingă un consumator de droguri că trebuie să se lase. Trebuie să te laşi, e tot ce poţi să spui. Dacă consumatorul este suficient de deştept încît să întrebe de ce, eşti pus în încurcătură. Cum adică de ce? Răspunsul ţi se pare atît de evident încît întrebarea e, pentru tine, fără sens.

Pentru că o să mori, îi răspunzi. Dar şi tu o să mori, îţi răspunde el. Dar tu o să mori mai repede, îl avertizezi tu. Dar o să mor fericit, rîde el de tine.

Pînă la urmă, singura problemă a umanităţii este fericirea. Fericirea este singurul răspuns posibil la întrebarea de ce să trăieşti. Sigur, ştiinţa e importantă, progresul tehnologic e important, la fel şi toate celelate feluri de progres, dar singura problemă autentică pentru noi este cea existenţială (ăsta e motivul pentru care Kierkegaard este cel mai mare om care a trăit vreodată- pentru că este părintele existenţialismului)

Ce alternativă ai tu, ca un om sănătos şi nedrogat, pentru cel care şi-a creat un paradis artificial în propriul cap cu ajutorul drogurilor? Dacă scopul nostru al tututor este  fericirea, atunci de ce soluţia unei seringi plină ochi cu fericire să nu fie la fel de validă ca alte proiecte de viaţă? La urma urmelor, succesul nu înseamnă neapărat fericire. Şi nici măcar familia, nici măcar dragostea.

Trebuie să te laşi, gîndeşte-te la părinţii tăi. Gîndeşte-te la cîţi o să plîngă după tine.

Într-adevăr, un drogat nu e cu totul pierdut atîta timp cît există cel puţin un om care să însemne ceva pentru el. Doar în spaţiul miraculos de întîlnire care este intersubiectivitatea (adică acolo unde se întîlnesc mai mulţi subiecţi pentru a se ciocni, pentru a se iubi, pentru a se interoga reciproc, pentru a pune împreună întrebări şi pentru a căuta răspunsuri, cu alte cuvinte pentru a-şi da sens unul altuia-sau mai bine zis pentru a-şi împrumuta sens unul altuia, pentru că sensul pe care îl primim de la ceilalţi nu e niciodată definitiv, e mereu între parantezele  care sînt înseşi limitele condiţiei umane) drogatul poate găsi o fisură  înspre un paradis mai real decît paradisul artificial din propriul cap.

Dacă sora lui Anders ar fi fost ceva mai umană şi s-ar fi întîlnit cu el. Dacă Iselin- pe care o iubeşte cu scepticismul celui pentru care viaţa însăşi a devenit o uriaşă deziluzie, dar o iubeşte- ar fi răspuns la telefon. Dacă prietenul cel mai bun, un intelectual căsătorit şi cu doi copii şi care cîteva ore mai devreme jucase rolul celui care încearcă să-l convingă pe drogat de realitatea superioară a realităţii, ar fi venit la petrecerea la care chiar el îl invitase pe Anders, în loc să stea acasă pentru a se juca Battlefield cu soţia, poate lucrurile s-ar fi terminat altfel.

În final nu putem spune decît că umanitatea s-a împiedicat pe drumul înspre spaţiul de întîlnire cu Anders în exact aceeaşi măsură în care s-a împiedicat el însuşi.

Filmul nu este despre melancolia specifică nordicilor (care este o melancolie frumoasă, virilă, sănătoasă) ci despre un punct culminant al istoriei umanităţii şi despre derizoriul sub formă de semn de întrebare care atîrnă asupra lui.

Părinţii m-au învăţat că religia e pentru cei slabi, eu nu sînt aşa de sigur, spune Anders spre final.

În România nici zîmbetul nu e gratis

Profit de ultimele zile cu soare cald vara asta. Profit cum mă pricep și eu. După birou, mă duc cu o carte în Cișmigiu. Pe lîngă citit, observ. Sînt multe de observat în Cișmigiu. De exemplu că Cișmigiul e atît o grădină pentru plimbările multor străini aflați în București, cît și un loc de întîlnire pentru PAFA. Nu știți ce e aia PAFA? Nici eu nu știam pînă săptămîna trecută cînd mi-a fost vîndută o publicație PAFA. Samusocial din România publică un ziar cu două foi al persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Am cumpărat cele patru foi (căci mi s-au oferit două numere la prețul de un leu), cu sentimentul de resemnare cu care accepți să ți se bage fără voie ceva pe gît, figurativ vorbind. Uneori dau bani cerșetorilor nu pentru că am inima bună, ci pentru că efortul de a refuza e mai mare decît cel de a scoate un leu sau doi din buzunar.

De data asta am fost surpins să văd că e vorba de  o publicație foarte interesantă, cel puțin pentru mine, care am și scris acum cîțiva ani despre persoanele fără adăpost și despre un tip ideal al acestora pe care eu îl numeam vagabond autentic. M-am bucurat să regăsesc în cele două pagini ale publicației (Gazeta străzii,fie-mi aici îngăduită observația cumva nelalocul ei, recunosc, că în ciuda pregătirii precare a autorilor, gazeta asta e mult mai interesantă decît Gazeta Sporturilor) aceeași pledoarie pe care o făceam și eu în cărticica mea, anume că  vagabondul nu e ceșetor, nici infractor. E altceva.

În seara asta, cînd soarele își trimitea ultimele raze calde printre ramurile încă verzi din Cișmigiu, am observat ce inițial m-a amuzat foarte mult, dar apoi m-a întristat și mai mult. Pe malul lacului se jucau niște tineri care evident nu erau români. Nu am auzit ce limbă vorbeau, dar după cum arătatu aș fi ghicit că sînt din vreo țară nordică. Ceea ce s-a întîmplat apoi mi-a confirmat că așa era. După ce au trecut pe lîngă grupul ăsta, niște tineri români s-au apropiat de mine și i-am auzit schimbînd cîteva vorbe. O puștoaică de vreo 18 ani era oripilată și se văicărea cu voce tare că o fată din grupul străinilor îi zîmbise. Rămăsese perplexă, interzisă și suspicioasă la maxim în urma acestui gest. Pentru mine, ăla a fost momentul în care am înțeles că tinerii respectivi sînt cel mai probabil dintr-o țară nordică, căci imediat mi-au venit în minte puținele mele plimbări prin Copenhaga în care am observat că lumea își zîmbește fără motive și fără rezerve. Oamenii respiră acolo o seninătate pe care și-o revarsă în toate întîlnirile cu semnii lor. Românii respiră un aer mohorît, o adevărată pîclă a suspiciunii, a neîncrederii, a bănuielilor cvasi-schizofrenice.

Îmi venea să strig după puștoaica aia oripilată și să îi spun că în alte colțuri de lume ceva mai fericite, a zîmbi străinilor pe stradă e ceva perfect normal, un obișnuit al relațiilor sociale de zi cu zi. Dar mi-am dat seama că și gestul meu ar fi imediat integrat în aceeași hermeneutică a suspiciunii, că aș trezi o reacție poate și mai violentă decît trezise zîmbetul acela extraterestru. Căci fără îndoială cea care zîmbise venea de pe cu totul altă planetă.

Mort și viu în același timp

Șiți tricourile care eu pe ele imprimat cu litere mari cîte un text care se vrea extrem de amuzant? Eu azi am văzut unul care probabil e cel mai amuzant dintre ele. Pe tricoul respectiv scria așa:

Schrodinger’s

Cat is dead

Tricoul ăsta e foarte amuzant din mai multe motive. Primul dintre ele este că foarte puțini se prind despre ce e vorba. Pisica lui Schrodinger e o metaforă folosită pentru a face cît de cît înțeles unul dintre cele mai mari paradoxuri ale științei moderne, și anume așa-numita interpretare de la Copenhaga.  Chestia asta se referă la comportamentul, obraznic, între noi fie vorba, al anumitor particule sub-atomice, care se presupune a fi influențat de observator. Adică, particulele alea se comportă într-un fel cînd sînt observate și în altfel cînd sînt de capul lor. Cam la fel ca pisicile. Cum a ajuns pisica în povestea asta? Pai Schrodinger a folosit-o pe post de cobai virtual. El și-a imaginat o pisică într-o cutie în care există o instalație ce poate elimina otravă, instalație care e declanșată de un sistem sofisticat care înregistrează starea unui atom radioactiv care se poate descompune sau nu : dacă se descompune, se declanșează sistemul  care ucide pisica, iar dacă nu, pisica trăiește.  Deci moartea pisicii depinde de comportamentul atomului care se poate descompune sau nu. Pînă nu e observat, nu știm care e de fapt starea lui, motiv pentru care pînă în momentul în care deschidem cutia, ne spune Schroidnger, pisica e de fapt și moartă și vie. Atenție, pisica respectivă, săraca de ea, nu e moartă sau vie, ci e și moartă și vie, căci la nivel cuantic o particulă poate să  fie în mai multe locuri în același timp (fizicienii numesc asa superpoziție ). Sigur, interpretarea de la Copenhaga nu e acceptată de toată lumea, dar pînă acum n-a reușit să explice nimeni altfel anumite experimente. Revenind la tricoul respectiv, îmi cer scuze de la un cititor mai știutor decît mine pentru toate inexactitățile științifice pe care poate le-am spus aici. Tot ce am vrut să fac eu a fost să spun de ce e amuzant tricoul acela, și e amuzant pentru că tranșează negru pe alb (de fapt nu mai știu ce culori erau), poate cel mai mare paradox al fizicii moderne. Mai e amuzant și pentru că, mi se pare mie, trimite la vorba lui Nietzsche, God is dead (Cat is dead), vorba asta atît de tragic de serioasă pe care tricoul acesta o face să pară comică.

Recapitulînd, tricoul despre care scriu este probabil cel mai amuzant din lume pentru că nu se prinde toată lumea de el (sic!), pentru că tranșează fără menajamente un paradox al fizicii cuantice și odată cu el și pisica lui Schordinger, și pentru că îl ia în balon pe Nietzsche.  Pentru un tricou, mi se pare că face destule. Aș vrea să-mi cumpăr și eu unul de undeva.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.

I love Kobenhavn

Ieri am bătut un record personal la colindat străzile unui oraș. Am petrecut cam 13 ore în Copenhaga, alergînd încoace și încolo. De fapt vreo trei le-am petrecut într-un tur al orașului pe canale, un tur ghidat în care am aflat multe lucruri interesante. De exemplu că o navă de război a tras din greșeală un proiectil și a distrus patru case în Danemarca. Asta se întîmpla în 2005. Acum a fost transformată în muzeu. Probabil asta e echivalentul în lumea navelor de război pentru o palmă la fundulețul unui copil obraznic. Am mai văzut și al șaselea yacht în topul celor mai mari și luxoase yachturi din lume. Am văzut prea multe ca să le pot povesti și în orice caz, nu cred ca ce se poate vedea se poate povesti. De aceea o să pun aici cîteva clipuri video. Din păcate am ratat principala atracție turistica, așa se zice, din Copenhaga, anume mica sirenă din povestea lui Andersen. Se pare că e plecată în turneu. Dar danezii au pus în locul ei un ecran pe care proiectează live viața statuii de acolo de unde e acum. Vorba ghidului, e un fel de Big Brother în care nu se întîmplă nimic. Căci e puțin probabil că o statuie s-ar putea mișca, cu atît mai puțin să facă vreo chestie la fel de delicioasă ca scenele din Big Brother.

Am încercat AICI, într-un stil ceva mai liric, să spun de ce Copenhaga e probabil cel mai frumos oraș din lume.

La mulți ani pentru Kierkegaard

Are vreun rost sa urezi la mulți ani unui mort? Dacă mortul respectiv e viu pentru tine în multe feluri, da, are. Astăzi e ziua de naștere a lui Kierkegaard și pentru că el e pentru mine mai viu decît cei mai mulți oameni vii din lumea asta, o să-i urez la mulți ani.

N-am reușit să ajung astăzi în Copenhaga așa cum îmi propusesem, de fapt, nu- mi propusesem, doar mă gîndeam că ar fi frumos. Dar totuși am făcut ceva astăzi ce are legătură cu Copenhaga: am ridicat de la un aparat de bilete din gara Uppsala biletele pe care le cumpărasem pe internet. O să fiu acolo pe 15 și pe 16 iunie. Mi-ar fi plăcut să fiu astăzi acolo, să-i văd mormîntul de ziua lui de naștere. Lui, care era un maestru neîntrecut al ironiei, i-ar fi plăcut cu siguranță ironia asta.

M-am gîndit să deschid poarta către lume, ca să zic așa, și să scriu în engleză. Adresa paginii este cogito.co.cc și chiar dacă nu e încă gata, arată mult mai bine decît orice temă aș fi putut să găsesc pe WordPress (mulțumiri lui Ionuț că mi l-a făcut în Joomla și o să-l împodobească cu niște flash-uri), dar din motivul ăsta prima încărcare durează ceva mai mult. Deși scriu în primul rînd pentru nevorbitorii de română, mi-ar plăcea să-l citească și cei cu care împart limba mamă.