Probaţiunea ca un fum

 

Dacă nu aş sta la biroul meu, adică la fostul meu birou, probabil nu aş mai simţi nevoia să scriu despre probaţiune. Sîntem fiinţe foarte imediate, adică trăim în imediat. Pentru noi, există doar ceea ce ne atinge acum. Mă gîndesc, de exemplu, la oamenii care trec prin vieţile noastre. La un moment dat sîntem înconjuraţi de oameni despre care  credem că o să rămînă cu noi toată viaţa noastră. Prieteni, colegi, iubiţi. Dar nici n-apucăm să zicem bine „peşte”, că cei din jurul nostru dispar. Dar nu rămînem singuri. Pentru om, oamenii sînt ce este apa pentru peşti. Asta înseamnă că imediat dispăruţii sînt înlocuiţi cu alţi oameni. Oameni odată dragi s-au transformat peste noapte în amintiri fumurii şi ne trăzim într-o bravă lume nouă, înconjuraţi de alţi oameni, la fel de dragi ca cei de odinioară sau poate chiar mai dragi, al căror singur defect e că mai devreme sau mai tîrziu o să se transforme şi ei în amintiri fumurii. Şi tot aşa pînă eu însumi mă transform în fum şi mă împrăştie vîntul în cele patru colţuri ale Pămîntului.

Probaţiunea a fost primul meu loc de muncă, şi acum e prima dată cînd scriu despre ea din prima mea zi ca fost consilier de probaţiune. În două cuvinte, probaţiunea este alternativă la puşcărie. Ştie toată lumea că puşcăria produce puşcăriaşi profesionişti. Aşa că cineva s-a gîndit la un moment dat să introducă o formă de executare a pedepselor pentru infracţiuni comise, fără puşcărie. Consilierul de probaţiune, adică ce am fost şi eu pînă ieri, are un statut extrem de ambiguu, şi nu mă refer doar la statutul profesional (nici funcţionar public, nici magistrat, nici struţ, nici găină), ci la misiunea lui de zi cu zi. Probaţiunea a început ca o idee umanitar-misionară, a unui creştin (John Augustus) foarte dornic să facă ceva pentru păcătoşii din jurul lui care putrezeau prin puşcării. Aşa că s-a dus la un judecător pe care l-a rugat să îi încredinţeze un infractor, garantînd cu reputaţia lui, şi promiţînd că o să facă om din el.

Iniţiativa asta a fost instituţionalizată, formalizată, birocratizată, secularizată şi în cele din urmă remunerată (prost), astfel că consilierul de probaţiune de astăzi nu mai seamănă deloc cu John Augustus de altă dată. Dar în misiunea consilierului de probaţiune de astăzi au mai rămas frimituri (sau să zic amintiri fumurii?) din practica lui John Augustus.  Ambiguitatea misiunii consilierului de probaţiune provine din două atribuţii ale acestuia, aproape diametral opuse. Pe de o parte, consilierul trebuie să fie un supraveghetor strict al modului în care persoanele supravegheate respectă măsurile de supraveghere impuse de instanţă. Din acest punct de vedere, consilierul de probaţiune nu e în niciun fel diferit de celelalte rotiţe din sistem, care îndeplinesc orbeşte şi birocratic litera legii. Dar pe de altă parte, şi de aici ambiguitatea, consilierul de probaţiune are şi misiunea să contribuie activ la recuperarea psiho-socială a persoanei supravegheate, să îi acorde asistenţă în procesul de reintegrare socială. Aici se regăsesc urmele fantomatice ale lui John Augustus. Şi această misiune este aceea care face să bată tare inima (cum îmi bătea şi mie acum aproape şase ani) în pieptul consilierului de probaţiune debutant. Nu supravegherea strict birocratică a modului în care sînt respectate măsurile de supraveghere. Altfel spus, consilierul de probaţiune ţine într-o mînă sabia iar în cealaltă o pungă cu sînge pentru transfuzie. Doar că birocraţia ajunge mai devreme sau mai tîrziu să sugă  sîngele şi viaţa din orice. Aşa se face că astă vară serviciul nostru de probaţiune a instituit nişte reguli absolut idioate care interziceau accesul în clădirea Judecătoriei Sectorului 3 bărbaţilor îmbrăcaţi în pantaloni trei sferturi sau papuci. Aşa se face o colegă de-a mea, care n-ar trebui să lucreze aici, se răţoia odată la mine spunînd că, ce, treaba mea e să  ascult poveştile tuturor infractorilor?  Păi da, dragă fostă colegă, exact asta e treaba ta. Şi în afară de treaba asta aproape că nu mai ai nicio altă treabă. Pentru că noi astăzi  nu mai avem ce să le dăm infractorilor, spre deosebire de John Augustus care avea. Putem măcar să le ascultăm poveştile.

Din toţi aceşti ani de probaţiune, nu rămîn cu nicio altă satisfacţie profesională decît aceea că am fost o ureche gata oricînd să asculte nenumărate poveşti de la nişte indivizi care înainte de a fi infractori sînt oameni, şi care poate pentru prima dată în ronţăitorul contact cu sistemul penal erau trataţi ca şi cum ar fi fost nişte oameni: cu defecte şi slăbiciuni, dar şi cu visuri şi calităţi, nu doar nişte maşini de încălcat legea. Şi cea mai mare insatisfacţie pe care o am este că în dosarele mele de supraveghere nu rămîne mare lucru în afară de o grămadă de stîngăcii birocratice. Nimic din momentele puternic încărcate existenţial şi care poate au însemnat o cotitură în existenţa unui infractor, nimic din încercările mele de a arăta celor care îmi erau supravegheaţi că viaţa se poate vedea şi altfel, şi că eu am de învăţat de la ei la fel de mult pe cît aveau şi ei de la mine. Sau, în cazul consumatorilor de droguri, mult mai mult eu de la ei.

Dar gata. A stat şi ploaia şi pot să plec de la birou. Am stat pînă la ora asta pentru că bicicleta şi ploaia nu fac casă bună împreună. Mai ales cînd eşti îmbrăcat cu o jachetă de piele. Foarte frumoasă, de altfel.

Dar acum că a stat ploaia, o să plec şi o să uit  de probaţiune. Şi de colegele care nu m-au înghiţit şi pe care la rîndul meu nu le-am înghiţit nici eu. O să uit chiar şi de cei care m-au iubit şi la rîndul meu i-am iubit şi eu. Pentru că aşa e viaţa: mai devreme sau mai tîrziu din toate şi din toţi nu mai rămîne decît fumul amintirilor.

Fericire într-o seringă

Aş vrea să locuiesc în Copenhaga, Stockholm sau Oslo. După mine, this is as close to heaven as an earthly city can get (pur şi simplu nu puteam să spun chestia asta în română).

Oslo, August 31st e un film norvegian care din cîte am auzit a cîştigat TIFF-ul de anul ăsta. Asta n-are mare importanţă,  ce contează e că filmul ăsta mi-a atins atîtea corzi sensibile încît în timp ce mă uitam la el mă simţeam ca o orchestră ce interpretează o simfonie. O simfonie tragică, disperată, noir, poate a la Mahler, dar o simfonie în orice caz şi încă una foarte frumoasă, aproape sublimă.

Filmul ăsta m-a făcut să vibrez pentru că am fost mai mult de o singură dată în poziţia celui care încearcă să convingă un consumator de droguri că trebuie să se lase. Trebuie să te laşi, e tot ce poţi să spui. Dacă consumatorul este suficient de deştept încît să întrebe de ce, eşti pus în încurcătură. Cum adică de ce? Răspunsul ţi se pare atît de evident încît întrebarea e, pentru tine, fără sens.

Pentru că o să mori, îi răspunzi. Dar şi tu o să mori, îţi răspunde el. Dar tu o să mori mai repede, îl avertizezi tu. Dar o să mor fericit, rîde el de tine.

Pînă la urmă, singura problemă a umanităţii este fericirea. Fericirea este singurul răspuns posibil la întrebarea de ce să trăieşti. Sigur, ştiinţa e importantă, progresul tehnologic e important, la fel şi toate celelate feluri de progres, dar singura problemă autentică pentru noi este cea existenţială (ăsta e motivul pentru care Kierkegaard este cel mai mare om care a trăit vreodată- pentru că este părintele existenţialismului)

Ce alternativă ai tu, ca un om sănătos şi nedrogat, pentru cel care şi-a creat un paradis artificial în propriul cap cu ajutorul drogurilor? Dacă scopul nostru al tututor este  fericirea, atunci de ce soluţia unei seringi plină ochi cu fericire să nu fie la fel de validă ca alte proiecte de viaţă? La urma urmelor, succesul nu înseamnă neapărat fericire. Şi nici măcar familia, nici măcar dragostea.

Trebuie să te laşi, gîndeşte-te la părinţii tăi. Gîndeşte-te la cîţi o să plîngă după tine.

Într-adevăr, un drogat nu e cu totul pierdut atîta timp cît există cel puţin un om care să însemne ceva pentru el. Doar în spaţiul miraculos de întîlnire care este intersubiectivitatea (adică acolo unde se întîlnesc mai mulţi subiecţi pentru a se ciocni, pentru a se iubi, pentru a se interoga reciproc, pentru a pune împreună întrebări şi pentru a căuta răspunsuri, cu alte cuvinte pentru a-şi da sens unul altuia-sau mai bine zis pentru a-şi împrumuta sens unul altuia, pentru că sensul pe care îl primim de la ceilalţi nu e niciodată definitiv, e mereu între parantezele  care sînt înseşi limitele condiţiei umane) drogatul poate găsi o fisură  înspre un paradis mai real decît paradisul artificial din propriul cap.

Dacă sora lui Anders ar fi fost ceva mai umană şi s-ar fi întîlnit cu el. Dacă Iselin- pe care o iubeşte cu scepticismul celui pentru care viaţa însăşi a devenit o uriaşă deziluzie, dar o iubeşte- ar fi răspuns la telefon. Dacă prietenul cel mai bun, un intelectual căsătorit şi cu doi copii şi care cîteva ore mai devreme jucase rolul celui care încearcă să-l convingă pe drogat de realitatea superioară a realităţii, ar fi venit la petrecerea la care chiar el îl invitase pe Anders, în loc să stea acasă pentru a se juca Battlefield cu soţia, poate lucrurile s-ar fi terminat altfel.

În final nu putem spune decît că umanitatea s-a împiedicat pe drumul înspre spaţiul de întîlnire cu Anders în exact aceeaşi măsură în care s-a împiedicat el însuşi.

Filmul nu este despre melancolia specifică nordicilor (care este o melancolie frumoasă, virilă, sănătoasă) ci despre un punct culminant al istoriei umanităţii şi despre derizoriul sub formă de semn de întrebare care atîrnă asupra lui.

Părinţii m-au învăţat că religia e pentru cei slabi, eu nu sînt aşa de sigur, spune Anders spre final.

Voluptate peste toate

E adevărat că în România mass-media e o melodramă ieftină, nu raportare cît de acît acurată  a faptelor. Spaţiul mass-media românesc e unul în care profesionalismul e undeva la fund de tot în lista valorilor şi priorităţilor celor care profesează. Bineînţeles că se poate profesa fără profesionalism, dacă se întreba cineva.

Nu ştiu dacă a existat o conspiraţie a hipermarketurilor şi a televiziunilor, dar ştiu că unele hipermarketuri au încercat să se folosească de zvonurile de la televizor pentru a-şi creşte vînzările. Panica fusese înjectată de televiziunile care sfătuiau lumea să facă provizii, iar managerii de magazin au primit-o ca pe o mană cerească. Aşa se face că în unele magazine mari se putea auzi prin staţie “ne cerem scuze dacă lipsesc produse de la raft din cauza cererii foarte mari”, moment în care consumatorul-oaie (în fiecare dintre noi zace o oaie, adică suntem toţi susceptibili de a fi victimele spiritului de turmă)  mai arunca încă o conservă în cărucior. În caz că o să fie zăpada prea mare.

Astea toate sînt adevărate, dar dincolo de toate astea e un adevăr şi mai profund. Anume că mass-media nu a făcut altceva decît să răspundă unei nevoi dintre cele mai elementare: nevoia de haos. Nevoia asta de haos e strîns legată de voluptatea sfîrşitului despre care scriam aici. E, ca să zic aşa, o formă cotidiană şi atenuată a ei. E cotidiană pentru că e reacţie adversă la cotidian, căci cotidianul îşi creează, în virtutea demonului banalităţii şi al naturii umane căreia îi repugnă banalitatea, propriul ei nemesis.

Dar să nu mă pierd în abstractizări, care s-ar putea să pară unora aride, chiar dacă mie mi se par pline de substanţă. Ce vreau  să spun e că pînă şi cei mai cinstiţi şi mai muncitori dintre noi au încercat sentimente de bucurie la gîndul că o să fie o zăpadă atît de mare încît n-o să mai putem ieşi din casă. Pentru unii, bucuria asta e, desigur, un rezultat direct al lenei. Dar nu poate să fie la fel pentru toată lumea, pentru că nu sîntem toţi la fel de leneşi. Originea bucuriei trebuie căutată, atunci, în altă parte. Şi o găsim repede, pentru că ne zîmbeşte sfios din imediatul cotidianului. Adică, bucuria încercată la vestea că o să ningă mult provine nu atît din consecinţa că toate o să fie blocate, adică din nemişcare, ci din faptul că toate o să fie date peste cap, adică din răsturnare, dintr-un fel de mişcare distructivă dar tocmai din acest motiv creatoare. Creatoare de altceva, un altceva despre nu ştim nimic decît că se defineşte negativ prin raportare la banalul cotidianului.Acestei nevoi de haos au răspuns televiziunile care au făcut din predicţiile meteo melodrame ieftine.

În altă ordine de idei şi la fundul absolut al priorităţilor şi intereselor mele, tocmai am citit că Emil Boc a demisionat. Scriu asta doar pentru că în mod sigur o să am nişte vizualizări în plus în urma căutărilor pe Google după “emil boc”, “demisie”, “proteste”, “victorie”.

Blogging vs facebook

Bloggingul e în general motivat de dorinţa de a spune ceva. Pentru unii e motivat de dorinţa de face bani, dar probabil a început  tot ca dorinţă pură de a spune ceva şi s-a amestecat la un moment dat cu dorinţa de a face bani şi s-a diluat cu totul în aceasta. Dar cei care fac bani din blogging sînt puţini, cred, aşa că cei mai mulţi dintre blogger sînt motivaţi tot de dorinţa pură de a spune ceva. Orice. De cele mai multe ori  chestii care nu interesează pe nimeni şi care rămîn necitite. Un cimitir de cuvinte care, pentru că nu şi-au trăit niciodată viaţa, adică n-au fost citite, sînt un fel de avortoni.

Arethe,  un cititor pretenţios al blogului meu, îmi spunea într-un comentariu recent că aşteaptă de la mine să fiu o sursă de inspiraţie pentru gînduri. Arethe a surprins mai bine decît conştientizam eu însumi raţiunea de a fi a blogului meu în raport cu consumatorii.  Deşi plin şi eu de tot felul de frustrări, nu scriu aici ca să mi le rezolv.  Scriu pentru a materializa  gînduri care altfel nu ar exista nici pentru mine (de aici subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul).  Am ajuns astfel să simt nevoia să-mi cer scuze faţă de Zoso, pe care sper să nu le citească niciodată. Căci scuzele mele nu sînt de fapt pentru el, ci sînt doar o formă de exprimare a părerii mele de rău că am derapat, un derapaj pe care Arethe l-a surprins foarte bine, Şi l-a surprins  pentru că de fapt nu mă caracterizează tipul ăsta de derapaj. Şi mă bucur că e aşa.

Ca o reflecţie fără legătură cu ce am spus pînă acum, mi se pare că faceb00k-ul, această nouă super putere, subminează bloggingul şi o face în mai multe feluri.  În primul rînd, oferă o modalitate mai facilă de exprimare a acelor impulsuri care ar putea să se transforme în gînduri mai bogate. Altfel spus, în loc să scriu un paragraf pe blog, e mult mai uşor să arunc două vorbe pe facebook. Facebook-ul devine, ziceam, o rezolvare facilă a unei nevoi pentru care bloggingul era deja o rezolvare foarte facilă, căci e mult mai uşor să  scrii   pe blog decît să scrii o carte.

Spre ilustrare, tocmai m-am intilnit pe holurile judecatoriei sectorului 3 cu un batrinel stabilit in germania si care mi-a tinut o predica interminabila si plina de patos despre cum sa fac sa plec mai repede de aici. like pt batrinel si predica lui edificatoare. Am copiat aici exact ce scrisesem pe facebook. Pe blog aş fi scris cu diacritice şi aş fi explorat  mai în profunzime semnificaţia întîlnirii întîmplătoare pe care am avut-o cu un personaj interesant, conversaţia pornind de la observaţia acestuia că toaletele din Judecătoria Sectorului 3 sînt mai curate decît cele din alte judecătorii. Pe facebook, întîmplarea a fost epuizată rapid, adică expediată, în trei vorbe. Pierderea, căci de o pierdere e vorba, nu e nimănui altcuiva decît a mea, căci mi-am refuzat astfel ocazia de a mă confrunta cu propriile mele reflecţii, pe care le-am omorît din faşă prin apelul la facebook.

Toate astea au sens doar pentru cineva care simte nevoia să spună ceva. Ce am vrut să spun e că nevoia asta nu e în primul rînd de a spune ceva altora, ci de a-ţi spune ceva ţie. Pentru toţi ceilalţi, ce am scris acum nu va face decît să contribuie la expansiunea cimitirului virtual al avortonilor.