Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.

Cît plătesc româncele pentru un orgasm

Cînd se face vreun top, noi românii ocupăm întotdeauna poziţii fruntaşe atunci cînd e vorba de chestii „urîte”, şi sîntem codaşi cînd vine vorba de chestii „frumoase” şi „bune”. Sîntem sus în topul corupţiei, de exemplu, dar Bucureştiul e printre ultimele capitale din lume cînd vine vorba de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor. Şi exemplele ar putea continua mult şi bine.

Dar ce m-a şocat pe mine a fost să aflu că românii, sau poate ar fi mai exact să spun româncele, sînt pe locul unu în Europa cînd vine vorba de avorturi. Şi bineînţeles că nu stăm prost nici în topul mondial. Pe vremea lui Ceauşescu, avorturile erau interzise. Se făceau şi atunci, dar în secret. După revoluţie avortul a devenit legal şi parcă toate femeile au dat buzna la avort. Nu, nu fac glume de prost gust. Se estimează că începînd cu anul 1990 în fiecare an au avut loc cam 1200 000 de avorturi (un milion două sute de mii de avorturi pe an), la o populaţie de 20 000 0000. Pentru fiecare 1000 de copii născuţi, erau aproape 2000 de avorturi. Nu ştiu exact cum stau lucrurile acum, se pare că sînt cam 1500 de avorturi pentru fiecare 1000 de copii născuţi.

Părerea mea e că avortul e justificat în multe cazuri, dar mi se pare strigător la cer că multe femei iau decizia de a avorta cu uşurinţa cu care decid să-şi ia un animal de companie. Cred că mai puţine românce se duc la coafor decît cele care  se duc  să avorteze. Să fie vorba de o modă? Oare nu e mai simplu să cumperi o pilulă (înainte sau apoi) sau prezervative, decît să treci prin trauma care este avortul ? Nu mă interesează acum aspectele etice sau religioase. Mă refer doar la aspectele pur practice. Oare ştiu femeile că după avort creşte semnificativ riscul de cancer la sîn sau alte tipuri de cancer? Oare experienţa avortului nu lasă urme permanente atît la nivelul trupului cît şi la nivelul psihicului? Dacă avortul este sau nu crimă şi în ce condiţii, e o întrebare prea grea pentru mine. Ce vreau să spun e că avortul reprezintă un preţ mult prea mare pe care multe  românce îl plătesc pentru un orgasm sau două. Ca să nu mai spun că orgasmul nu e o condiţie sine qua non pentru concepţie, caz în care româncele chiar fac o afacere extrem de proastă.

PS: Din punct de vedere feminist, se poate răspunde că femeile sînt exploatate în România, deci că metafora de partener de afaceri nu e tocmai potrivită. Dat fiind nivelul calităţii demografice extrem de prost în România, nu pot decît să fiu de acord. Româncelor le lipseşte educaţia şi mijloacele necesare pentru fi un bun manager al propriei vieţi sexuale şi prea des cad pradă ciobanului mioritic. Altă explicaţie pentru situaţia asta tragică nu cred că este.