Despre prietenie

Astăzi, după opt ore de scris la BCU, am vrut să mă relaxez cu una de citit. Mi-am luat niște dialoguri de Platon și primul volum din Istoria filozofiei de Bertrand Russel. Și chiar m-am relaxat, pt că mi-a sărit în ochi dialogul Lysis sau despre prietenie, al cărui început m-a amuzat teribil. Dialogul începe cu Socrate mergînd pe stradă și fiind agățat la o clică de făcut filozofie, căci în Grecia antică era cîte una la fiecare colț.  Doar că înainte de a accepta invitatia de a se angaja în maieutică, cum avea de obicei, Socrate întreabă dacă sînt băieți frumoși acolo și care dintre ei este cel mai frumos. Dialogul continuă printr-o mediație despre cum e cel mai bine să cucerești un băiat tînăr și frumos. Concluzia lui Socrate e că nu e bine să-l lauzi, căci i se urcă la cap și nu mai pui mîna pe el. Mult mai bine e să îl ademenești mai întîi și să îi scrii poezii în care să îi cînți frumusetea, după. Am citit cu interes și cu speranța că ce citesc se aplică și în cazul fetelor. De fapt, ce spunea el e de bun simț, dar toți bărbații cad în ispita da de face complimente unei fete pe care încearcă să o seducă, ei i se urcă la cap și el nu mai pune mîna pe ea. Despre prietenie n-am aflat mare lucru din dialogul lui Platon, decît că Socrate se încurcase foarte mult la un moment dat, încercînd să descopere dacă cei ce seamănă se adună sau se resping, dacă cel bun poate fi prieten cu cel rău și așa mai departe. Una dintre concluziile evident greșite ale lui Socrate era că cel rău nu poate fi prieteni cu nimeni, nici cu cei buni nici cu cei răi. Cei răi pot fi prieteni între ei, altfel mafia și crima organizată în general nu ar fi fost posibilă. În plus, nimeni nu e rău în totalitate, așa că ceva bun tot se găsește chiar și în cel mai rău, ca să se lipească de altcineva. Bine că a dres-o la final cînd, credincios principiului său știu că nu știu nimic, a recunoscut că după toată aventura intelectuală, de fapt habar nu are ce e prietenia. Eu, argumentînd într-un registru nihilist si modern, spun că, orice ar fi, nu e chestia aia pe care o facem pe Facebook.

Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.